Cu mintea prin corp

Încet, încet, blogul meu se transformă în jurnal dar nu-i obligat cineva să citească, deci nu-i problemă.

Îmi permit să vă dau un sfat la început. Azi am văzut o grămadă de ambulanțe cu șoferul și asistentul în combinezoane, cară la greu coronavirusați în spitale. Aveți grijă de voi, nu vă vizitați cu multă lume, purtați măști, dormiți suficient, luați vitamina D sau ce credeți că-i mai bun ca să vă susțină imunitatea. Nu vrem să fim bolnavi și nu vrem să blocăm sistemul sanitar pentru că ar fi dezastruos. Mie pandemia asta mi se pare endless story. Pentru tot restul vieții mele, îmi văd la fel fiecare toamnă, mi se pare ridicol și să sper că se va termina.

Trec de domeniul sănătății fizice și intru în cel spiritual. Știți cât de greu mi-e să povestesc niște lucruri? Am și făcut o pauză acum, pentru că m-am gândit să dau close și să nu continui articolul, la gândul că ar râde cititorii de mine sau m-ar crede dusă grav cu pluta. Ieri am făcut iar cele 30 minute de meditație și am trăit una dintre cele mai tari experiențe ale vieții mele. Încă mă întreb dacă eram pregătită pentru ea. A fost ceva ce n-aș fi crezut că se poate experimenta în mod conștient. Mi-am pus căștile, am dat play, m-am întins pe covor, ca întotdeauna, am închis ochii și am pornit cu mintea încet, încet, de la bazin spre cap, ghidată de cele câte 4 minute de muzică pentru fiecare chakră. Recunosc, nu mă prea pasionează conceptul ăsta de chakră, dar îmi place ideea de a fi cu mintea prin corp, sunt la curent cu ce-i pe acolo. Ca întotdeauna, la plexul solar a pornit partea interesantă. De fapt, pe măsură ce trec minutele în meditație, intri într-un anumit tip de respirație, te deconectezi treptat iar la mine asta se întâmplă cam după 10 minute, când ajung la plex. Ieri eram iar pe malul mării, o mare liniștită și frumoasă și vedeam în același timp și răsăritul, și apusul de soare. Lumina mov și cerul senin dinainte să răsară soarele se confundau cu albastrul dens de la crepuscul. Era atât de relaxant și fascinant! Iar în dreapta mea, într-o ceață ușoară, un velier mare, cu pânzele albe, staționa pe apă. Când am ajuns mai sus, la inimă, n-a mai fost aceeași tristețe și gol, ci o senzație de calm iar la final mi-am simțit tot pieptul plin cu o lumină bej, densă. N-a fost ceva extraordinar dar măcar nu mai erau bezna și tristețea din meditațiile anterioare. La gât, totul perfect, ca întotdeauna, acolo începe marele bine. Din spatele golului dintre clavicule, pornește o senzație fantastică de plenitudine și echilibru care merge până la umeri și spre cap.

Când am urcat în cap, a fost partea wow. După ce am trecut de frunte și am avansat spre creștet, n-am mai fost conștientă de faptul că eram în cameră. Eram pe mare, noaptea. Uneori, pe vremea când adormeam mai greu, îmi imaginam că eram noaptea, pe o barcă, în derivă în mijlocul mării. Imaginea boltei pline de stele și senzația legănării bărcii, mă ajutau să adorm. Acum eram iar sub cerul plin de stele, dar nu era nicio barcă sub mine, eram deasupra apei. În depărtare, la picioarele mele, era o lumină aurie. Nu mai aveam nicio percepție a covorului și a camerei mele, eram întinsă dar pe ce? Mi-am dat seama că pluteam deasupra apei pentru că, din toate cele 47 kile ale mele, nu mai era nici un gram. Era doar o peliculă subțire, imaterială, albastră, de forma corpului meu iar deasupra ei, un înveliș de vreo 2 centimetri de lumină albă, ușor irizantă din cauza unor mici impulsuri electrice. Din tot corpul meu mai era doar învelișul de energie și înăuntru, gol. Eram doar conștiință și energie între mare și cer. Am simțit că mă ia o panică imensă în lipsa corpului dar o voce interioară mi-a spus să nu mă panichez și să nu mă mișc, pentru că nu se va întâmpla nimic rău. Dinspre tălpi, mi-au pătruns în corp niște cercuri de lumină aurie care se succedau tot mai repede, luau forma fiecărui picior și la bazin se dezintegrau. Transparența formei corpului lăsa să se vadă cum se împrăștia lumina aurie, ca o pulbere. Mă simțeam conectată la o sursă care mă supraîncărca. Nu mai eram conștientă nici de respirație, nici de altceva, nici nu mă mai gândeam pe unde mai e corpul meu de carne și oase. Când muzica a scăzut în volum pentru că se termina meditația, mi-am simțit iar respirația și am fost conștientă de camera mea. Corpul încă era foarte ușor și abia dacă simțeam covorul sub mine. Când am dus mâna la căști și le-am dat jos, era atât de ușoară, de parcă ar fi plutit. Eram odihnită ca după o noapte de somn. Am ieșit peste vreo oră să mă plimb și parcă pluteam deasupra trotuarului.

Azi, urmărită de acea senzație, am realizat că am un sentiment complet nou și foarte ciudat. Nu-mi mai e frică de moarte. Nu mă mai simt una cu corpul meu și îmi dau seama că, a nu mai avea corp, e altfel decât teroarea pe care mi-o imaginasem. Corpul e o mașinărie minunat construită ce ne e dată pentru o durată de timp și pe care trebuie s-o folosim cu înțelepciune și grijă. Nu vă pot descrie cum e senzația, cu adevărat. Experiența asta m-a luat cam pe nepregătite și sper să pot scoate tot ce e mai bun din ea. Suntem mai mult decât ingineria asta fantastică ce iese în lume prin mamele noastre. Eu nu cred în reîncarnări, vieți după moarte, dar ceea ce am simțit ieri e că aici, în viața asta, suntem mai mult decât corp. Mi-e greu să explic. Într-adevăr, cred că energia noastră rămâne și după deces, dar nu că merge în trupul altcuiva, ci că merge în Univers, de unde a venit, fără amintiri din viața trupească, fără conștiință de sine. Conștiința de sine ține de creier iar el, la moarte, își încetează funcția. Asta cred eu, dar cine știe care o fi adevărul? Oricum, senzația a fost wow. Revelația lui 2021 este pentru mine această jumătate de oră pe care mi-o aloc acestei experiențe. Îmi e ușor să intru în stare și să gestionez toate trăirile pentru că am experiența rugăciunii de ani de zile, zeci de ani de fapt și, odată ce ai pornit pe un drum spiritual, e ușor. E la fel ca orice altă activitate unde practica își spune cuvântul. Cum înoată Camelia Potec și cum mă zbat eu prin apă? Cum cântă un tenor de la operă și cum cântă un mecanic auto? E vorba de inițiere, practică și pasiune. Eu mereu am avut curiozitate și pasiune pentru spiritualitate. Mă întrebam oare cum e un pustnic, oare cum era Daniil sihastrul, cum o fi să lași în urmă orice nevoie de avere, de posesiuni materiale, să te retragi și să te rogi? Mi se părea fascinant. Rugăciunea și meditația sunt gratis și aduc satisfacții enorme, te împlinesc. Dacă simțiți nevoia să alocați măcar 5 minute unei activități spirituale, e bine. Dacă nu, n-aveți de ce să vă simțiți vinovați. Eu abia acum, la 38 de ani, am dat play unei melodii cu frecvențe de meditație, m-am întins pe covor și am închis ochii. Asta în condițiile în care mă rog de când aveam 4 ani și am mai meditat, dar la lumina lumânării, fără muzică, în 2014. Fiecare dintre noi simte când și dacă e momentul pentru un pas spre schimbare.

%d blogeri au apreciat: