39. Călătoria.

Ieri, pe la ora asta, eram în tren, mă întorceam la București și îmi părea rău că se înnopta și nu mai vedeam munți și diverși pomi de toate culorile. Joi am împlinit 39 de ani, mi-am petrecut ziua de naștere la Miercurea-Ciuc și a fost o alegere foarte bună.

Scriam într-un articol anterior că am vrut să revin în septembrie la Miercurea-Ciuc dar nu s-au aliniat astrele nicicum și m-am hotărât să-mi fac ziua acolo. După ce m-am întors de la Mangalia, cu sejurul ratat și banii recuperați în cont, mi-am zis că-i pot cheltui cu folos. Dacă orașul meu n-a avut nimic ca lumea pentru mine, sigur avea orașul altora. Când să rezerv, iar n-am găsit loc la Merkur, hotelul low cost de la cimitir, și mi-am zis că ori las pe anul viitor, ori fac un efort financiar și rezerv în centru. Am luat la rând toate hotelurile și pensiunile din Miercurea-Ciuc și m-am decis în final la San Gennaro, o pensiune situată chiar în centru, într-o casă de patrimoniu. Prețul a fost de 190 lei/ noapte, cu mic dejun inclus, și a meritat fiecare leuț.

Nu vă pot spune cum a fost pentru mine când vedeam, zi după zi, cum creștea rata de infectare în București și mă gândeam: „Poate bagă Bucureștiul în carantină și nu mai pot să plec. Mi-aș pierde naiba toți banii, că deja am plătit. Poate ne bagă iar pe toți în case. Poate fac simptome de coronavirus sau mă pomenesc contactul vreunui bolnav, mă văd nevoită să mă izolez și nu mai pot pleca. Poate anulează trenul, că nu vor fi călători, și naiba știe cum ajung eu la Miercurea-Ciuc.” Până când am pornit spre gară, pe 6 octombrie, n-am fost sigură că voi ajunge. De când mi-am luat garsoniera și pot și eu să călătoresc, că nu mai am pacostea de chirie de plată, a început molima asta interminabilă și așa a fost fiecare plecare. În august 2020, când am făcut prima excursie, până în ziua dinaintea plecării nu am știut dacă se face, pentru că nu aveau suficienți oameni înscriși. Numai și numai așa. Acum nu știu dacă o să ajung în decembrie la Cluj. E un blestem boala asta (dar mai ales analfabeții din cauza cărora se prelungește boala în România).

Îmi luasem bilet la trenul București-Târgu Mureș, cu plecare la 12:15. Până la Miercurea-Ciuc, 4 ore jumate. Prima grijă când am făcut bagajele: mănușile. Mi-am luat frumos și geaca de iarnă, am pus și o umbrelă în troler, pentru că se prognozase ploaie, și am pornit spre metrou cu o senzație de stres de parcă mergeam prima oară cu trenul. Cred că din 2009 nu am mai mers cu trenul în România, de când am revenit la București ca să-mi caut de lucru. Wow, trenul CFR. Nici măcar nu am reținut ce tip de tren era pentru că eu tot n-am înțeles diferența între regio, inter regio, etc. În fine, era un tren. Cum am urcat, m-au luat în primire teroriștii cu integrame, reviste, cărți, iconițe. Băi, frate, ăștia se calcă pe picioare cu călătorii prin trenuri de când eram eu studentă și tot nu reușește nimeni să-i alunge din Gara de Nord. În caz că mai era nevoie de încă un motiv pentru care să consider o jenă națională faptul că orașul ăsta e capitală. Se zbătea lumea cu bagaje printre bișnițarii ăștia de 2 lei, se auzeau tot felul de limbi pe măsură ce oamenii își ocupau locurile. În fața mea s-a așezat un student numit Istvan, care a coborât tot la Miercurea-Ciuc, iar alături de noi au stat doi danezi (dintre care unul asiatic) ce mergeau la Brașov. Am vorbit destul de mult cu ei doi, le-am recomandat să vadă Sibiul, le-am povestit câte ceva despre București. Erau foarte bucuroși că România le vânduse o grămadă de doze de vaccin și la ei în țară situația nu mai e așa de gravă pentru că oamenii s-au vaccinat. Au fost uimiți când am primit toți mesaj Ro-alert că a crescut numărul de cazuri de coronavirus și când au auzit că la noi nu au voie nevaccinații să iasă după 8 seara în weekend. Le era greu să înțeleagă cum naiba atâta lume poate să nege existența unei pandemii. Istvan era foarte frumos, suplu și cu ochi albaștri, expresivi, el n-a vorbit cu noi, doar s-a uitat la filme tot drumul.

Toată călătoria noastră ar fi fost perfectă dacă n-am fi avut în vagon o familie de căldărari: soț, soție și două fete de vreo 8 ani. Ce mizerie și ce gălăgie au făcut oamenii ăia tot drumul, nu vă doresc să știți. Ea plimba prin vagon, cu fusta lungă, toate șervețelele pe care le aruncaseră pe jos. Unde mai erau locuri libere, acolo se duceau, lăsau gunoaie, firimituri, țipau, nu purtau măști, au venit de două ori polițiștii și au vrut să le dea amendă, s-au certat, controlorul țipa la ei în țigănește, se certau și cu el. Așa mizerabili și tupeiști de oameni, greu mai vezi. Nu erau murdari, chiar erau foarte curați, dar aveau un comportament infect. Fetele lor au început să vină pe la fiecare scaun din margine de rând și să deranjeze călătorii. Deși era frig și toți eram echipați ca de zone de munte, ele aveau în picioare niște troace, niște papuci de lac în culori țipătoare. Una avea papuci galbeni cu siglă de BMW pe ei, asta mi s-a părut maxim. De unde naiba or cumpăra porcăriile alea și cum să încalți un copil cu așa ceva când afară sunt 10 grade? Și au început ploadele să ne frece la creieri, să se bage în sufletele noastre, când ne apropiam de Brașov. I-am zis uneia „Pardon!” când a venit grămadă peste mine și mi-a răspuns foarte obraznică: „Nu vreau pardon!” Am luat-o de umeri și i-am dat un brânci de a ajuns 2 pași mai în față. Prin spatele meu, restul familiei ei făcea hărmălaie și mizerie. Nu vă pot descrie cum se uita la ei ciucanul. Deasupra măștii i se vedeau ochii, cum îi priveau cu o ură de am crezut că n-ar merge la ei să-i bată, ci să-i omoare direct. Când iar au trecut cu ciurdina ca să ocupe aiurea alte locuri, una dintre fete a scuipat fix lângă scaunul lui. El a înjurat-o și i-a zis să nu mai scuipe pe jos. Evident că ea nici nu l-a băgat în seamă. O față a globalizării: doi danezi se uită nedumeriți cum o dobrogeancă și un secui îmbrâncesc și înjură persoane cu origini indiene și comportament infect, într-un tren București-Târgu Mureș. Într-un final, când a venit pentru a doua oară poliția și le-a cerut buletinele, s-au potolit și au rămas la locurile lor, fetele au adormit și am putut călători și noi liniștiți.

Peisajul era complet schimbat față de ceea ce văzusem când călătorisem vara. Nu mai era verdele acela dens, ci totul se colorase înspre galben, ocru, cărămiziu. Foioasele aveau frunze de toate culorile, o frumusețe. În Covasna și Harghita, plin de păduri. Peisajul muntos ondulat avea un aspect pufos pentru că era plin de molizi deși, iar de la distanță părea plușat. Cel mai mult mi-au plăcut niște copaci, nu știu cum se numesc, dar au frunzele micuțe, de la distanță se văd ca niște puncte aurii și fremătau atât de frumos pe toată marginea drumului, copacii grațioși cu bănuți aurii. Erau ca într-o pictură de Nicolae Grigorescu, pe fondul cerului senin, cu nori răzleți.

Fără nici un minut de întârziere, am ajuns la Miercurea-Ciuc. Se apropia ora 17:00 și am pornit spre pensiune. Din fericire, orașul este mic și am avut de mers doar vreo 15 minute pe jos. Era frig dar nu exagerat, se termina o zi însorită și frumoasă. Spre deosebire de efervescența în care găsisem orașul pe 1 iulie, pe caniculă și în plin târg de sărbătoare, acum era mult mai pașnic și mai gol. Pentru că au clima mai rece ca în Sud, pomii arătau ca ai noștri pe la început de noiembrie. O frumusțe. M-am bucurat să regăsesc aceeași curățenie și atenție la detalii, într-un un oraș în care există ceva ce lipsește la București. Disciplina.

2 gânduri despre „39. Călătoria.

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: