39. Relaxare și ospitalitate.

La pensiune m-a luat în primire o tânără amabilă, m-a condus la etajul 1 unde aveam camera. Camera 1. Pensiunea este a unui domn italian căsătorit cu o româncă, la parter este un restaurant cu specific italian iar casa, monument istoric, după cum spuneam în articolul anterior, este foarte veche, acolo a locuit Petofi Sandor. Totul, absolut totul era impecabil, renovat, elegant. Problema casei era că la toate camerele puse spre închiriere, erau ferestre exterioare cam de 10/30 cm, într-un colț de cameră (ca să poată evita pierderea căldurii în clima năpraznică din acea zonă și nici nu puteau fi mărite pentru că era monument istoric clădirea). Mai avea o fereastră normală, dar dădea în hol care la rândul lui, avea ferestre mătuite ce dădeau în curtea interioară. Am deschis chichineața de fereastră, lată cât palma mea, și am descoperit că era de fapt la jumatea zidului! Cred ca avea vreo 80 de centimetri zidul. E incredibil ce ziduri au la case în zona aia. În vară, când am stat la Odorheiu Secuiesc la motel, aveau și acolo un zid de vreo jumate de metru. Iar ușile și ferestrele li se închid perfect, oriunde te duci, nu vezi vreuna să atârne aiurea sau să aibă luft, ca la noi. Se vede că harghitenii sunt într-o totală concurență cu frigul.

După ce mi-am despachetat rapid bagajul, am coborât în restaurant, să mănânc ceva și am pățit una dintre cele mai amuzante și jenante faze dintr-un restaurant. M-am așezat la masă și a venit ospătarul să-mi aducă lista meniu. Aveau un ospătar cum nu văzusem în viața mea. Spre deosebire de ospătarii obișnuiți care sunt rapizi, băgăreți, vorbăreți, alunecoși, ăsta era lent, timid, vorbea în șoaptă și stătea la distanță de clienți, crispat, parcă își alungea mâna când le punea ceva pe masă. Avea o mască neagră de pânză care îi tot aluneca și deasupra ei apărea un nas ascuțit care-l făcea și mai amuzant. Când a venit la mine și a început să vorbească în șoaptă și a pus lista meniu pe masă cu teamă, abia mă abțineam din râs. Până a venit mâncarea, mă uitam la el cum șoptea și își alungea mâna și pe la mesele altora, nu mă puteam opri din râs. Râdeam singură la masă. Am scos telefonul ca să creez impresia că văd ceva amuzant pe net, încercam să mă opresc și nu puteam, mă simțeam oribil. Râdeam mâncând. Când mi-a adus nota, șoptindu-mi: „Cash sau card?” nici nu m-am uitat la el, m-am uitat la fața de masă, ca să nu râd. Din fericire (sau din păcate) în zilele următoare n-a mai fost pe tură. Sau fusese în probă și plecase, convins că ospătăria nu e pentru el.

Deja se înnoptase când am ieșit să mă plimb. Am stat pe cea mai frumoasă stradă a lor, Petofi Sandor.

strada Petofi Sandor Miercurea Ciuc, cladiri și un stalp de iluminat

Pe fiecare plăcuță cu nume de stradă au și stema orașului, o inimă din care ies 3 flori. Sunt foarte atenți la detalii, mi-au intrat complet la inimă ciucanii pentru atenția pe care o acordă detaliilor. Orașul este foarte logic, nu te rătăcești, are o structură atât de logică, încât e o plăcere să te plimbi. Pe unde te uiți, vezi munți în zare. E ca într-o copaie Miercurea-Ciuc. Când mergi spre Jigodin-Băi, în Sud, e minunat peisajul. Totul e atât de relaxant acolo! Aerul proaspăt, oamenii calmi și amabili, curățenia, ritmul lent în care pare să curgă totul. N-aș fi crezut că voi descoperi un oraș în care să fiu așa de fericită. Ceea ce m-a mirat și m-a pus un pic în încurcătură a fost faptul că mă salutau oamenii pe stradă. Nu știam dacă să le răspund sau nu, pentru că mă gândeam inițial că mă confundau și dacă le răspundeam, poate mă luau la o tură de amabilități în maghiară și mă băgau în ceață complet. Mă vedeau așa blondă, cu ochi verzi, credeau că eram de-a lor. Unora le răspundeam (mai mult femeilor), altora nu. Ei îmi ziceau ceva acolo, eu le ziceam Bună ziua și ne vedeam de drum. M-am înțeles bine cu ei pe unde m-am dus. Ei îmi ziceau ceva în maghiară, eu bănuiam ce ar fi și le răspundeam în română, era ok. După intonație și după mimică, ghiceam. Intram într-un magazin. Vânzătorul zicea ceva în maghiară și mă și întreba ceva. Eu îi răspundeam: „Bună ziua, doar mă uit și vă zic dacă vreau ceva.” El: „Da, bine, sigur.”

În prima zi a fost chiar plăcut că nu înțelegeam nimic din ceea ce se vorbea în jurul meu. Simțeam că mi se odihnea mintea, că nu mai trebuia să proceseze niște conversații inutile. Dar când deja trecuseră 24 de ore de când eram acolo, în seara următoare, devenise foarte frustrant. În afară de nem și de igen, nimic nu înțelegeam. Văzusem pe facebook că părinții lui Eduard Novak au o cofetărie, chiar pe strada unde era pensiunea mea, și mi-am dorit să mănânc acolo o prăjitură. Am fost joi, de ziua mea, pe la 8 seara, când am reușit să mă adun din alte plimbări.

noapte strada cladire cofetarie

În afară de vânzător nu era nimeni. Afară se făcuse un frig de m-am bucurat când am intrat și am găsit căldură. Prăjiturile, care mai de care mai frumoase, mai spectaculoase, cofetăria plină cu fotografii cu Eduard Novak, o atmosferă foarte caldă. Am cumpărat o prăjitură cu soc și lămâie. Când m-am așezat la masă, a apărut și o vânzătoare, apoi și unul dintre băieții lui Novak cu o fată și s-au pus toți 4 la vorbă. Prăjitura era criminal de dulce, simțeam că mi se făcea rău. În spatele meu se amestecau cuvinte în maghiară din 4 guri, era mare entuziasm acolo, deja simțeam că aveam capul doldora de Igen după ziua petrecută în orașul ăla. N-am mai rezistat nici la dulceața prăjiturii, nici la gălăgia lor și la frustrarea de a nu înțelege nimic din ce spuneau, mi-am pus geaca, rucsacul, ne-am salutat și am plecat. Nu știu cum e în cazul altora dar eu simt că devin un pic paranoică dacă nu înțeleg nimic din ce se vorbește în jur. Cred că a fost singurul moment neplăcut din toată excursia mea.

Probabil vă întrebați, ca și mine, cum de Harghita e la coada clasamentului de infectări cu coronavirus. Pentru mine misterul e și mai mare, văzând cât de puțini oameni purtau măști acolo. Nu purtau în muzeu, nu purtau în magazine, nu purtau nicăieri sau le aveau sub bărbie. Doar cei din restaurant aveau măști. Poate erau vaccinați în număr foarte mare, altfel nu-mi explic cum de i-a ocolit atât de bine pandemia deși nu se prea protejau. Vă gândiți acum că le-am dus eu coronavirus, singura turistă de acolo. Nem, dragi băieți și fete, ca să fiu în spiritul gazdelor mele. Orașul are turiști în mod constant. V-am spus că nici măcar nu mai găsisem loc la hotelul lor low cost, care este un hotel mare.

Deja termin al doilea articol despre vizita mea la Miercurea-Ciuc și nici jumate nu v-am povestit. Urmează detalii despre deja amintiții copii cuminți, femeile super frumoase și cum mi-am petrecut ziua de naștere cu gazdele mele cele drăguțe. Și, deloc de neglijat, ce părere mi-au făcut bărbații din Miercurea-Ciuc.

%d blogeri au apreciat: