39. Diverși oameni.

Azi am avut una dintre cele mai grele zile din 2021. A scrie acum alte amintiri din frumoasa călătorie, îmi va mai ridica moralul.

Pe 7 octombrie, de ziua mea, m-am trezit cu o amețeală cumplită. Totul se învârtea cu mine, aveam membrele amorțite și abia mă țineam pe picioare. Mă simțeam ca pe vremurile când avusesem cea mai cruntă anemie. Mă întrebam oare ce aveam, că am depășit de mult anemia. Deja mă îngrijoram. Cu senzația că a dat cineva cu mine de toți pereții, am făcut un duș, m-am îmbrăcat, m-am machiat și mi-am pus bijuterii frumoase, că doar era ziua mea, și am coborât la micul dejun. Restaurantul gol. Pe o masă, farfurie, apă și tacâm. Clar, era masa mea. O doamnă mititică, ochelaristă și tare drăgălașă, cu o mască portocalie, a venit la mine și, după ce ne-am salutat și mi-a spus că îmi vor aduce mâncarea, a început să-mi vorbească de…coronavirus. Simțeam că nu mai rezistam. După ce că mă simțeam ca un om hiper beat și sufocat, asta îmi lipsea. În rest, era super drăguță și avea un accent ca de Cluj, adorabil. Nu-mi amintesc cum, dar mi s-a adus o grămadă de mâncare și un ceai super bun. Veronica o chema pe simpatica ospătăriță (care, de fapt, era om bun la toate, cum erau toți de pe acolo) și i-am zis că îmi sărbătoresc ziua la Miercurea-Ciuc. Mi-a făcut urări, era așa de sinceră și de energică, mă bucuram să am așa persoană lângă mine în dimineața sărbătoririi zilei mele de naștere. Cum mâncam eu acolo din tonele lor de bunătăți, a apărut Veronica din bucătărie cu o panna cotta garnisită cu dulceață, în care era înfiptă o lumânare bleu iar ea îmi cânta Mulți ani trăiască. Pentru asta făcusem 270 de kilometri. Ca să am lângă mine, de ziua mea, oameni de o anumită calitate și știam că în Harghita îi voi găsi. Lumânarea se tot stingea și ea o reaprindea cu bricheta, a fost un moment foarte drăguț. Era delicioasă panna cotta. Au apărut apoi și alți angajați, mi-au zis și ei La mulți ani, le dădusem și o cutie cu bomboane și s-au bucurat, a fost exact ce mi-am dorit de la această călătorie de ziua mea. Nu compătimiți oamenii necăsătoriți, compătimiți-i pe cei care n-au știut să-și aleagă compania. Am făcut 39 de ani într-o companie mult mai plăcută și cu mult mai multă fericire decât fac unii în propriile familii.

Am băut și un espresso genial și apoi am plecat spre Muzeul Secuiesc al Ciucului. Pe stradă mi-am dat seama că mă simțeam mai bine, îmi trecuse amețeala și am realizat ce se întâmplase. Nu avusesem oxigen suficient în timpul nopții. Micul gemuleț ce dădea spre exterior, avea un sistem perfect de închidere. Geamul care dădea spre hol, la fel. Pe hol, alte geamuri foarte bine închise. Eu nu sunt obișnuită să dorm așa iar acasă îmi aerisesc camera foarte des și am ferestre mari. În noaptea următoare am lăsat fereastra un pic întredeschisă (chiar dacă au fost -2 grade) și m-am trezit super fresh. Despre muzeu voi scrie un articol separat, cu poze, cu tot ce trebuie. Am stat o grămadă în muzeu, m-am întors la masă pe la ora 15:00 și apoi m-am tot plimbat prin oraș. Se făcuse super frig.

V-am promis că vă scriu despre copiii cuminți, femeile frumoase și bărbați. Mă țin de promisiune. Să tot ai copii ca ai ciucanilor. Și chiar au foarte mulți copii, e un oraș foarte tânăr. Atâta copilărime, atâția tineri și femei gravide, e bine să mai vezi. Acolo or fi oamenii mai tradiționaliști, or mai avea ceva respect pentru familie. Nu i-o fi ajuns, ca pe bucureșteni, virusul Îmi petrec viața pe Tinder și la muncă, liber și egoist. Revin la copiii cei drăguți. Am mai scris și în vară că sunt foarte cuminți, sunt și foarte curați, îngrijiți, zici că-s din reclame, cu priviri expresive și o seninătate fantastică. Mergând spre muzeu, am văzut un grup de elevi, cred că aveau vreo 6, 7 ani. Mergeau ei așa organizat, 2 câte 2, fetele aveau niște gecuțe roz drăgălașe, apoi au ajuns la muzeu. În față erau vreo 12 șevalete pe care erau portretele unor personalități din vechime, toți aveau nume ungurești și lângă fiecare șevalet erau flori și candele. Copiii treceau pe la fiecare, profesorii le povesteau ceva, ei se împrăștiau, așa mititei, printre șevalete. Unul dintre profesori i-a așezat într-un semicerc, ca pe un cor, și au cântat, dirijați de el, un cântec ce semăna a imn. Eu n-am văzut așa ceva în București. Există vreun respect insuflat copiilor, la modul ăsta, despre oameni care au făcut ceva pentru oraș sau pentru țară?

Încă din prima seară când am ajuns în oraș și am ieșit să mă plimb, am văzut un grup de vreo 100 de tineri, foarte organizați, mergeau ca într-un pas de aramată, coerent, înșiruit, câte 2, câte 3. Fete, băieți, de vreo 20 de ani, abia dacă se auzea un murmur din direcția lor, mă uitam după ei cum se îndepărtau și mă gândeam că n-am mai văzut de mult pe stradă tineri atât de disciplinați. Apoi iar am mai văzut așa grupuri, și ziua, și am întrebat-o pe patroana de la pensiune ce se întâmpla. Mi-a spus că sunt elevi sau studenți care merg la diverse evenimente. Nu vreau să fiu rea dar gândiți-vă cum ar arăta pe stradă, în București, măcar 50 de liceeni pe care îi iau niște profesori să-i ducă la un eveniment. La asta mă gândeam și eu. Parcă o aud pe mama: „Asta e diferența dintre Catolicism și Ortodoxie.” Așa zice ea și nu cred că zice rău. Ceea ce m-a pus în încurcătură acolo a fost faptul că oamenii, deși amabili și calzi, sunt destul de închiși. Nu știu cum să explic. La mine în Dobrogea și în București simt că sunt între oameni deschiși, oricât ar fi ei de bădărani sau de vocali. Pe cei de acolo n-ai de unde să-i apuci iar pe mine asta m-a cam stingherit pentru că îmi era și jenă să intru în vorbă cu cineva.

Despre femei voi scrie într-un mod pe care unii îl vor considera de modă veche și nefeminist, pentru că acum se spune că nu e bine să spui despre unele femei că sunt frumoase, ca să nu le obiectifici. Să se ducă feministul la Miercurea-Ciuc și să găsească alte adjective pentru zânele pe care le vezi acolo apărând de niciunde. Mergeam pe stradă și ieșea din câte o clădire sau apărea de după vreun colț câte o frumusețe năucitoare de 14, 18, 20, 30 de ani. Năuceală totală, pe bune. Au ochi în toate nuanțele de verde și albastru, te privesc cu o seninătate și o profunzime, sunt foarte feminine, suple, au păr lung, îngrijit, piele fină și își poartă hainele atât de frumos și elegant! Dacă eram bărbat, plecam de acolo îndrăgostit, garantat. Asta pot spune despre tinere. Doamnele mai în vârstă, însă, au păr scurt. Am observat asta și în vară la Odorheiu Secuiesc, sunt tunse scurt și zici că toate doar ce au ieșit de la coafor. Ai de căutat dacă vrei să găsești în secuime o femeie neîngrijită. De-asta sunt și copiii atât de curați și de îngrijiți. Se vede femeia care știe să țină casa. Vai, cât sexism pe mine, am spus că femeia ține casa, în loc să spun că trebuie să fie emancipată și să-i colcăie gândacii în gunoi până îl duce menajera. Sunt un om rău, vedeți?

Am lăsat mai pe la final bărbații, ca să fiu obosită și să scriu puțin iar cititorii să fie plictisiți și poate nu ajung până aici. Încerc să fiu cât mai delicată posibil dar n-o să-mi iasă. Cum or putea să iasă, din frumusețile alea de femei, bărbați atât de lipsiți de farmec? Poate că văd eu lumea distorsionat dar pe bune, îmi luam curaj să vorbesc cu bărbații acolo, pentru că mi se făcea frică de ei. Mi se părea că mulți dintre ei arătau ca niște alcooliști, mă uitam la ei și mă gândeam că aș face depresie într-un oraș cu bărbați care arată așa. Na, în comparație cu femeile alea, nu mulți ar părea frumoși. Am văzut foarte puțini bărbați despe care să spun că ar fi atrăgători. Poate că, arătând complet diferit de tipologia masculină din sud, cu care sunt obișnuită, am avut senzația că mă temeam de ei. Astă vară, în cele câteva ore petrecute acolo, mai mult în muzeu și la târgul din parcul central, mă gândeam: „Ăștia de la târg or fi de la țară. Sigur sunt de la țară. N-au cum să arate așa bărbații într-o reședință de județ.” Erau fix de acolo, m-am lămurit acum. Au figuri atât de inexpresive dar mă și simt vinovată să mai zic ceva, nu mai zic. Mă gândeam: „Frate, cât de frumoși sunt aici băieții, cum s-or preface în așa bărbați? Aici nu se preface omida în fluture, se preface fluturele în omidă.” Culmea este că, atunci când interacționam cu ei, vorbeau atât de politicos, de calm și clar, atitudinea și modul de a vorbi nu aveau nimic în comun cu fețele alea anoste. Nu pot să înțeleg cum, la 50 km distanță, în Odorheiu Secuiesc, bărbații erau cu mult mai eleganți, cu chipuri expresive, acolo era altceva. Mă depășește, recunosc. În România oricum este un asemenea mix de populații, că ai de studiat, nu glumă, dacă faci niște studii antropologice. Ultimul lucru, unul pozitiv: am trecut pe lângă o clădire în construcție și erau vreo 10 muncitori acolo. Nimeni nu țipa, nici măcar nu vorbeau tare, aveau salopetele foarte curate, era super curat și în jurul lor, ei meștereau acolo în liniște și, de la o boxă portabilă, se auzea un fel de baladă ungurească, cânta un bărbat ceva în genul lui Gabriel Dorobanțu. Voi vă puteți imagina așa muncitori? N-aș vrea să mă bag în detalii politice, not my business, o spun fără răutate și fără părtinire, nici nu mă mir că vor autonomie. E cu totul altceva acolo. Nu zic că-i mai bine sau mai rău, pur și simplu e foarte diferit. Dacă iei un om de acolo și-l aduci la București o lună, cred că îl bagi pe ceva pastile ca să-și revină și să poată pleca. E alt ritm, e altă structură umană, alt mod de viață. E altceva.

Un gând despre „39. Diverși oameni.

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: