39. Finalul excursiei

Ultima zi a vizitei mele în Miercurea-Ciuc a fost cea mai frumoasă. Nu m-am mai trezit amețită, aveam super chef de ieșit, eram bucuroasă că era soare și nu plouase deloc, deși fusese prognozată ploaie. La micul dejun, iar simpatica Veronica și energia ei debordantă, au venit și bucătăresele, și ospătarii, mi-au făcut omletă cu ciuperci și parmezan, patroana însăși a venit să mă servească și ea, mă tot întrebau ce mai vreau, mi-au umplut masa cu bunătăți, erau prin jurul meu de parcă aș fi fost cel mai important musafir din lume. Mi-am dat seama că mai era puțin și plecam, mi-am amintit de modul în care revenisem de la Mangalia, de ceea ce am trăit acolo, de faptul că venisem 270 de kilometri ca să îmi petrec ziua de naștere cu niște oameni buni, că mai era puțin și mă întorceam în București, și au început să-mi curgă lacrimi cu o viteză de abia le puteam șterge. Îmi venea să plâng în hohote, abia m-am oprit pentru că treceau oameni pe lângă mine și mă vedeau. Nu vă pot spune cât de ospitalieri au fost. Inclusiv camerista era atât de amabilă și de caldă, mi-a vorbit atât de respectuos la 11:00, când am eliberat camera, și avea un accent, se vedea că vorbea rar română, era simpatică tare, cum făcea un ghiveci total din gramatica limbii române. Mi-am lăsat trolerul în biroul lor și am pornit prin oraș. Aveam trenul la 18:00, era timp destul de plimbare.

Era soare dar foarte frig. Primul loc vizitat, biserica Millenium. Am zis eu că nu mai revin dar dat fiind faptul că era singurul loc din Miercurea-Ciuc în care mă vedem când practicam meditația, era culmea să nu merg iar acolo. Acum mi-a plăcut. Cred că astă vară, fiind și obosită, și pe fugă, și cu ghida aia infectă de la agenție, nici nu am avut timpul și dispoziția de a vedea biserica. Am ajuns în curte, un bărbat în haine de lucru curăța niște morminte de la intrare. Mă gândeam: „Aoleu, iar un Dorel de-ăsta. Să-l întreb dacă e biserica deschisă? Oare știe românește?” Mi-am luat eu curaj, l-am întrebat. Wow, cât de frumos și de politicos mi-a răspuns. Avea o dicție perfectă și o căldură în voce încât mă gândeam că o fi preotul, în timpul liber. Am intrat în biserică. Nimeni.

biserica banci ferestre statuie
biserica scaune masa statuie

M-am învârtit pe acolo, m-am așezat într-o bancă. Era așa de liniște, atât de multe lucruri îmi veneau în minte și m-a luat un plâns, îmi tot suflam nasul și mă bucuram că nu mă vedea cineva plângând. A intrat o bătrână, s-a așezat în altă bancă și a început să citească din niște cărticele. Eu aveam mască, ea nu, dar deja eram obișnuită. La un moment dat s-a ridicat și m-a întrebat ceva în maghiară. Mi-am dat seama, ca și în cazul altor conversații cu ciucani, după mimică și intonație, că mă întreba dacă vreau să mă rog cu ea. I-am spus că sunt venită din București și nu știu maghiară. Mi-a zis ceva de genul „Bine, nu-i nimic” și a început să se roage singură, cu voce tare, cu fața la statuia lui Iisus. După ce s-a așezat iar în bancă, m-am mai uitat prin biserică un pic, am văzut fiecare arhanghel de pe acoperiș și am ieșit. Iată biserica văzută de afară, cu o poartă secuiască veche.

gard poarta biserica pomi

Am intrat apoi în biserica Sfânta Cruce care e chiar alături, este foarte, foarte frumoasă o biserică veche, curată, e exact așa cum cred eu că trebuie să fie o biserică catolică. N-am făcut nicio poză pentru că erau 3 femei înăuntru, se rugau și, când am intrat, au ieșit toate 3. Pur și simplu au plecat. M-am simțit atât de prost și atât de stingheră încât am plecat și eu, fără să mă mai gândesc la fotografiat. Dacă mai ajung, fac și acolo poze. Să n-o ocoliți dacă mergeți la Miercurea-Ciuc.

Am pornit agale prin oraș și am ajuns la piață. Vai, ce piață! Am crezut că era un târg, ziua recoltei, ceva de genul ăsta, pentru că totul era super curat, legumele și fructele așezate la linie, tarabele și prelatele noi, curat pe jos, oamenii veseli. Nu. Era piața agro-alimentară a orașului. Cum, cum să menții în felul ăsta o piață, Doamne? Le dau un sfat ciucanilor: nu veniți la București. Vă rog eu frumos. Sau, dacă veniți, plimbați-vă prin Kiseleff, prin Herăstrău și apoi plecați acasă. Revin la piața cea frumoasă. Mă uitam la comercianți, toți cu fețele alea inexpresive, de Tanczos Barna, cu haine simple pe ei, dar așa curați și amabili, și deja îmi schimbam părerea făcută cu o zi înainte. Chiar nu-i bine să judeci omul după aparențe.

Am mers apoi la Muzeul Oltului și Mureșului Superior.

casa pomi drum cer
Foto: facebook-Cosmina Marcela Oltean

Este chiar alături de pensiunea unde am stat, în casa unui fost prefect și, spre deosebire de Muzeul Secuiesc al Ciucului, care este considerat muzeul secuilor, acesta este considerat muzeul românilor. La parter are o librărie. Am sunat la interfon, mi-a răspuns o tânără foarte simpatică. Eram doar noi două în muzeu. Nici măcar nu era vizitabil, era închis, pentru că se pregătea o expoziție nouă și sala cea mare era goală. Am văzut doar o cameră cu veșminte și obiecte casnice vechi și am admirat impunătoarea și eleganta casă a fostului prefect (nu mi-a zis cum îl chema, mi-a zis doar funcția). Îmi va rămâne în minte accentul fetei pentru că era din Toplița dar făcuse facultatea la Iași. Imaginați-vă un amestec de grai dulce al Ieșilor+accent maghiar. Muzeul era cam în părăsire, ți se făcea și milă. De la ea am aflat că tot patrimoniul din Muzeul Secuiesc al Ciucului este în depozite și cei de la muzeul lor, românesc, vor să-l preia și să-l expună acolo. Dar la ce spațiu mic și condiții de low cost erau acolo, te și enervai. Trist, măi, frate. Au fost atâția oameni care au pus suflet, și-au dedicat viața pentru țara asta, și acum nu-i mai pasă cuiva de ei și de tot ceea ce au făcut. Vă mai și mirați cât îi înjură ardelenii pe gândacii ăștia care ne conduc de la București și vor să dea țara pe nimic. Păi au de ce să-i înjure.

De la drăguța fată am aflat că la Consiliul Județean Harghita este o expoziție de grup a unor pictori harghiteni. Cum era un mega frig și până la masa de prânz mai aveam vreo două ore, am mers la expoziție. Foarte, foarte mult mi-a plăcut. Vreo 40 de minute am stat numai acolo. Lucrări foarte bune, diferite stiluri, am și luat datele de contact ale artiștilor ale căror lucrări mi-au plăcut și le-am trimis câte un mail de felicitare, unii mi-au răpuns, unul mi-a scris că vrea să expună în București și caută galerie, o să întreb pe la galerii și îi fac niște recomandări. Chiar aveau niște lucrări foarte bune.

Am mai mers eu pe străzi neumblate până s-a făcut ora 16:00 și m-am întors la pensiune ca să mănânc, pentru că îmi plăcea mâncarea lor și nu am vrut să merg în altă parte. Mi-a plăcut foarte mult că serveau și jumătăți de porții pentru ca cei asemeni mie, așa mai micuți, să poată mânca și felul 1, și felul 2. Am luat o ciorbă de legume cu pui și un risotto cu ciuperci, demențiale. Același fel de ciorbă mâncasem și-n vară, la Odorheiu Secuiesc. E ceva ce n-am mâncat vreodată la noi, în sud. Ciorbă cu conopidă, mazăre, varză. Niciodată vreo dobrogeancă de-a mea n-a pus aceste ingrediente în ciorbă. Era dulce, era bună dar cu totul altceva decât ceea ce gătesc eu sau alte femei pe care le știu. Prânzul l-am avut din partea casei, pentru că așa a vrut patroana, și m-am simțit super răsfățată de acei oameni. Să le dea Dumnezeu sănătate, le-am dat și eu un review de 10 pe Booking și dacă nu mor, mai revin la ei. Camerista a fost atât de drăguță și de respectuoasă, încât i-am lăsat camera hiper curată, totul la linie. O să vă povestesc odată cum i-am lăsat camera unei cameriste, la pensiunea Oituz de la Mangalia, care striga pe hol că turiștii cazați sunt niște panarame și ne bătea la 7 dimineața în uși, ca să ne trezească. Cred că a plâns și a curățat 3 ore la camera mea mangaliota aia needucată. Sunt balanță, fereaua din calea mea dacă m-ai enervat. Chiar o să vă povestesc odată.

Mi-am luat bagajul și am pornit agale spre gară, pe la ora 17:00. Când venisem, vagonul meu oprise mai în spatele clădirii gării și nu am trecut prin ea. La plecare am stat vreo 20 de minute în gară. Doamne, cred că n-am văzut gară mai distrusă și mai urâtă. Ce-i drept, nici nu prea am călătorit cu trenul. Îmi venea să plâng uitându-mă în jur. Ceaușescu lipsea. Chiar nimic, nimic, nu se poate investi în tot ceea ce ține de căile ferate în țara asta? Miercurea-Ciuc e reședință de județ, ce naiba! Jenant. Era și un bețiv care mergea în zig-zag prin toată clădirea gării și întregea atmosfera aia de ratare de ultimul nivel. În contrast cu orașul curat, elegant, primitor, gara ziceai că era teleportată din Țăndărei. Dar să nu insist. Tot cu Târgu-Mureș am mers, de data asta se întorcea la București. La Brașov ne-au alipit niște vagoane care veneau de la Sibiu și s-a făcut un tren uriaș. Eram câțiva oameni în vagon. Super liniște, mi s-a părut că am am ajuns rapid la București. La dus, cu scandalagiii ăia și cu nerăbdarea de a revedea Miercurea-Ciuc, parcă nu mai ajungeam odată. Când am ajuns în București, am avut motiv să folosesc umbrela pe care o cărasem cu mine. Ploua și era un frig de mi se părea că întrecea Miercurea-Ciuc. Cum am coborât din tren, am început să dârdâi. M-am zbătut de la metrou până acasă prin bălți și torențială. Am avut o idee super bună să îmi sărbătoresc ziua în Harghita. Acum, amintindu-mi acele momente, plimbările pe străzi, cu munții în zare și frumoasele clădiri în jur, panna cotta cu lumânarea bleu în ea și urările ciucanilor, luxul camerei de la pensiune, căldura oamenilor, mâncarea delicioasă, curățenia, tablourile frumoase de la Consiliul Județean, eleganța și armonia din castelul Miko, pisicile prietenoase de pe străzi, care se înfășurau în jurul ghetelor mele, totul, totul devine o amintire tot mai frumoasă.

Când aveam 17 ani, am avut primul meu prieten. Îl chema Sebastian și avea 18 ani. Am ieșit cu el o lună și jumătate. A fost primul băiat care m-a sărutat, care mi-a dat flori, și am ținut foarte mult la el. Educația defectuoasă și imaturitatea au făcut ca, în loc să ne despărțim civilizat, el să dispară, pur și simplu. M-a condus într-o seară acasă, mi-a zis că vine a doua zi să mă ia la plajă și nu a mai venit niciodată. Intrase la Iași la Medicină și l-am mai văzut doar de la balcon, mergând spre gară cu bagaje, când urma să înceapă anul universitar. Mă uitam la el, cum trecea prin fața blocului meu, și îmi doream să nu mai țin vreodată la un băiat cum ținusem la el. Știu că sună ridicol dar era ca și cum băiatul acela ar fi plecat la Iași cu o parte din sufletul meu după el. În anii următori, am întâlnit ieșeni care mi-au schimbat radical viața în bine. Nu vă pot spune ce revelații au adus în viața mea acei oameni veniți din Iași. Când m-am întors vinerea trecută din Harghita cu mintea doldora de amintiri frumoase și cu bucuria căldurii cu care m-au primit cei de acolo, mi-am dat seama de ceva. Nu există gest bun, cuvânt bun, gând bun care să nu se întoarcă la noi. Chiar dacă cei către care le-am îndreptat, din diverse motive, nu vor reacționa nicicum sau ne vor respinge cu răceală, tot ce s-a rostogolit bun dinspre noi în lume, se va întoarce la noi.

%d blogeri au apreciat: