Să ne vedem de treabă

Sâmbătă seara. O minunată sâmbătă seara, în căsuța mea unde mereu mă adun și mă relaxez. Tot șterg, scriu, iar șterg și mă gândesc cum să trec direct în tema articolului de azi când, de fapt, singurul lucru pe care simt nevoia să-l scriu este că-i o zi perfectă și sunt foarte fericită. OK, facem ca la practica meditației: nu alungăm gândurile, le lăsăm să treacă prin noi ca să le eliberăm și să ne concentrăm. Sunt atât de fericită, încât îmi vine să iau laptopul în brațe și să adorm cu capul pe tastatură, ca un copil între jucării.

Azi am avut și eu timp să mă plimb și nu mă săturam de pomii de toate culorile și de frunzele pe care călcam și de alte și alte frunze cu care „ningea” peste mine la fiecare pală de vânt. E de vis toată zona Izvor-Cotroceni (or mai fi și altele dar nu le-am văzut eu). Pacea, culorile, mirosul toamnei nu se compară cu ceva. Sunt născută într-un anotimp minunat. Mi-am pus azi prin casă tot „arsenalul” de Halloween adunat în ani de zile: fantomă, dovlecei, felinare. Ce să vă zic? Perfecțiune. Octombrie 2021, perfect. Acum probabil că vă întrebați pe ce lume trăiesc eu, cum pot spune că am un octombrie perfect când în spitale este bătaie pe oxigen și nu mai au loc la morgi, suntem în punctul critic al pandemiei care nu mai are odată final. Haideți să vă explic.

Eu, de când am responsabilitatea casei mele, m-am concentrat foarte tare pe ea. Reparații, mobilă nouă, îmbunătățiri, curățenia din fiecare sâmbătă, tot, tot ce ține de mine ca să am aici un loc pe placul meu. Într-un an jumate, garsoniera asta a devenit cel mai drag loc din lume pentru mine. Am muncit la asta cu toate resursele financiare, mintale și sufletești de care am dispus. Rezultatele se văd. Pe unde mă duc, abia aștept să mă întorc acasă. La serviciu am anumite responsabilități. Eu lucrez în corporație. Am în fiecare an obiective pe care dacă nu le îndeplinesc, nu-mi crește salariul. Este monitorizat tot, tot ce fac și la final de an am un raport. Pe treaba mea sunt ca o furnicuță. De la a-mi îndeplini la timp orice sarcină până la a-mi lăsa seara biroul impecabil, zilnic fac tot ce pot mai bine. În timpul liber, îmi aleg locurile de plimbare ca să fie cât mai frumoase, galeriile de artă și muzeele pe care le vizitez, locurile din care îmi cumpăr câte un desert pe care să-l mănânc în timp ce mă plimb, îmi planific călătoriile, pentru că trebuie să am un echilibru între viața privată și cea profesională. Și în plan personal și în plan profesional eu știu foarte clar care e treaba mea și îmi văd de ea tacticos, organizat, cu entuziasmul sau responsabilitatea aferente. Cum îmi place mie să zic: fac tot ce ține de mine. Îmi este bine pentru că îmi văd de treaba mea.

Acum e plin de bolnavi la ATI. Nu este treaba mea, este treaba medicilor din spitale. E plin la morgi. Nu este treaba mea, este treaba celor de la firmele de pompe funebre. Pandemia este grămadă pe noi. Nu e treaba mea, e treaba celor care gestionează pandemia. Eu am făcut ce a ținut de mine, m-am vaccinat și respect măsurile sanitare. Restul nu e treaba mea și nu am de ce să mă agit și să mă isterizez și să comentez pe net, că n-am timp de pierdut. Nu mă privește. Am fost să votez, sunt angajată, plătitoare de taxe și impozite, am fost la proteste când eram nemulțumită de conducători, în 2017, 2018. Mă implic atât cât îmi este permis legal. Votez și apoi mă revolt când consider că sunt derapaje. Alții nici atât nu fac, dar pe net taie și spânzură. Să butonezi pe telefon e al naibii de simplu. Să faci ca lumea măcar treaba care îți revine, mai greuț. Ne facem fiecare treaba? Avem praful șters în casă? Avem mâncare gătită în frigider? Geamurile ne sunt curate? La serviciu suntem mai buni zi de zi? Cât din mintea noastră este concentrată pe ceea ce ține strict propria existență și cât pe ATI, Teodosie, Arafat, Șoșoacă, prostiile lui Cîțu, pelerinaje la moaște, talibani, emigranți și tot ceea ce ne bombardează creierul pentru că stăm lipiți de surse de informare? Pe bune, uite, faceți un calcul: cât v-ați gândit la voi și câte ați făcut pentru voi în ultima săptămână?

Într-una din zilele trecute am plecat de la serviciu la 17.30, ca de obicei, și ce loc frumos e cel mai aproape cât să mai prind lumină de zi? Cotroceni. Am coborât la Eroilor și iar plimbare, plimbare, vreo oră. Nu încep iar cu ce culori de pomi, pentru că e simplu de înțeles că pentru asta mă plimb atât toamna. Am mers iar într-unul dintre locurile magice din București, Intrarea Costache Negri și am văzut, la casa părăsită și inundată de vegetație, o plantă agățătoare care urcase grațios pe poartă. Iat-o:

planta agatatoare poarta

Este o frumusețe, nu știu cum se numește planta dar e plin de ea prin grădini. Se auzea doar foșnetul fântânii arteziene de la capătul străzii și se însera ușor-ușor. Stăteam și mă uitam la frunzele multicolore și eram cel mai fericit om. La câteva sute de metri de mine era spitalul Universitar unde aveau morții pe hol (i-ați văzut în poze la știri) și unde tot cărau salvările alți și alți bolnavi. Asta nu mă împiedica să îmi trăiesc momentul meu de relaxare. Poate vă gândiți acum că sunt un om de-un cinism incredibil. Sunt un om care își cunoaște limitele. După cele 8 ore în care îmi fac treaba la serviciu, am nevoie de relaxare ca să pot funcționa. Îngrijorarea și stresul meu nu ar ajuta pe nimeni, pe absolut nimeni din spitale. Niciun gând sau un gest care m-ar stresa pe mine sau pe alții, nu ajută. Nici să postez pe fb că sunt revoltată, nici să mă panichez, nici să înjur pe cineva, nici să arunc cu păreri în stânga și-n dreapta. Tot ce pot face mai bun pentru mine și pentru lumea asta e să-mi văd de treaba mea.

Ce contează pentru fiecare individ? Să fie în siguranță, să fie sănătos fizic și mintal, să se îngrijească. Dacă fiecare dintre noi s-ar concentra pe el însuși și pe a duce la bun sfârșit tot ce are de făcut, am fi un puzzle minunat. Știu oameni care au luat-o razna complet de când cu pandemia, unii încă din 2020, alții mai de curând. De ce? Pentru că stau geană pe toate sursele de știri și își încarcă mintea cu probleme care nu sunt ale lor. Nu cunosc pe niciunul dintre cei care au decedat de coronavirus în valul 4. Regret pierderile acelor familii, îmi pare rău de situație dar nu m-a afectat deloc. Am avut și voi mai avea și eu necazurile mele în viață și îmi păstrez resursele ca să plâng decesele cunoscuților mei. Nu avem resurse interminabile iar sănătatea mintală e foarte importantă (o spune un om care a dat mâna cu moartea în depresie, în 2014). Mass media românească va avea grijă mereu să vă umple creierii cu accidente, morți, dezastre iar acum a prins momentul să vă inunde viețile cu sicrie, spitale, cimitire, de să o luați razna. Vreți s-o luați razna? Dacă nu vreți, vedeți-vă de ale voastre și lăsați problemele altora, că și-așa viața e grea iar acum facem surf pe vârful unui val de pandemie.

Eu mă gândesc că mama și bunica mea, nefiind vaccinate, ar putea muri. Dacă eu mă panichez și mă dau cu capul de pereți acum, pentru 500 de morți pe zi ai altor familii, cum aș putea avea grijă, cu responsabilitate și luciditate, de funeraliile familiei mele? În asemenea situație, e crucial să îmi respect rutina, să îmi fac bine treaba la serviciu ca să nu fiu concediată, să îmi fac bine treaba acasă pentru a fi în continuare casa primitoare și să mă îngrijesc cât de mult pot. Nu sunt nici medic, nici angajat la pompe funebre, nici jurnalist, deci nu eu am de lucru la foc continuu zilele astea. Din fericire, nu toată lumea are pe cap responsabilitatea gestionării pandemiei. Doar că nu toți își dau seama de asta. Cu voia lui Dumnezeu, mai avem zeci de ani în față. Vrem să ne irosim sănătatea în 2021 stresându-ne non stop? E o perioadă grea, dar nu o vom trece mai bine transformându-ne în corul bocitoarelor, al celor mereu nervoși sau blocându-ne în acest moment ca la o calamitate și neglijând orice altceva. Viața e într-un flux continuu și cred că cel mai bine e să-și vadă fiecare de treaba lui, disciplinat și responsabil pentru ca acest flux să aibă un rost și o armonie.

%d blogeri au apreciat: