Contezi, orice ar fi

Eram azi la serviciu și mi-am zis, pentru a mia oară în ultima lună: „Îmi dau demisia, nu mai suport!” dar evident că (încă) nu voi face asta. Ce mă mai enervase și de data asta? Vă povesteam, cu vreo două luni în urmă, cum m-am pomenit că trebuie să administrez o platformă de care se ocupă de obicei persoane care au cunoștințe avansate de IT. După ce mi-am prins urechile pe acolo și am tot cerut îndrumare de la nemți (căci lucrez la o companie germană), au văzut oamenii că n-am nicio treabă și au pasat sarcina unui coleg (pe care l-au scos din sărite la fel ca pe mine). Dar încă mai sunt și eu implicată iar azi, cum am ajuns la birou, aveam un mail că trebuie să mai fac ceva în platforma ce ne scoate peri albi. Îmi venea să iau monitorul și să dau cu el de toți pereții. Jobul meu, în momentul ăsta, e ca la bugetari. Dacă mă mențin pe linia de plutire, nu mă dă nimeni afară. Am 3 ani jumate vechime acolo, directorul știe ce-mi poate capul, am avut doar evaluări foarte bune și chiar dacă nu aș face nimic, absolut nimic în platforma lor de cacao, tot n-aș avea probleme pentru că atârnă serios în balanță tot ceea ce fac bine. Partea neplăcută în toată treaba asta e atitudinea pe care o găsești de obicei în corporații. Dacă ți se dă ceva și nu știi să faci, ești văzut ca un nimeni. De când lucrez aici, aberația asta de platformă a fost singura sarcină căreia nu i-am făcut față (și nici nu e în fișa postului meu, dar nu mai avem oameni și treaba se împarte). Directorul, genul de perfecționist maniac întâlnit în orice corporație, mă vede la nivelul unui homeless pentru că mi-am recunoscut aceste limite, nu pot face orice mi se dă. Noi acolo nu suntem oameni. Suntem doar angajați. Contăm doar prin ceea ce putem face pentru companie. Nu avem valoare intrinsecă.

Când eram în școala primară, aveam o învățătoare, comunistă convinsă, care avea aceeași mentalitate ca directorul de la firma unde lucrez acum. Dacă nu știam lecția, naiba ne lua. Cei care învățau, aveau toate laudele din lume. Cei care nu știau lecția, nu doar că erau mustrați, nu era vorba că luau 2 sau că repetau clasa, ci erau jigniți și umiliți, îi bătea și îi trata cu o ură pe care nu v-o pot descrie. Noi nu eram considerați copii, așa cum aici, la firmă, nu suntem oameni. Eram niște ființe care trebuia să memoreze materie. Dacă nu, iadul dezlănțuit asupra lor. Ați trăit vreodată senzația că nu contați ca oameni? Asta am trăit eu în școala primară și trăiesc și acum, la serviciu. Pe 7 octombrie a fost ziua mea și am fost plecată dar am revenit la serviciu pe 11, cu dulciuri, cu tot ce trebuie, pentru că an de an colegii au strâns bani și nu poți primi cadoul ca un nesimțit și să nu duci prăjituri colegilor. La noi totul e foarte organizat și cel care face chetă este superiorul ierarhic al sărbătoritului. Pentru mine, automat, mereu strângea banii directorul. Anul ăsta nu am primit nimic. A fost anul în care am făcut cel mai mult pentru firmă. Venisem de la Miercurea-Ciuc atât de fericită, după primirea de care avusesem parte acolo, și mă uitam pe 12 octombrie la dulciurile care încă erau în bucătărie și se tot împuținau treptat, iar eu nu primisem o floare de la oamenii pentru care făcusem tot ce era posibil, când ei lucraseră de acasă, pentru a se proteja, timp în care eu fusesem la birou și mă ocupasem, singură uneori, de tot. Dacă nu ar fi fost pandemia asta infectă, în ziua aia aș fi demisionat. Nu e nimic mai rău decât să văd că nu contez ca om pentru cei din jurul meu. Pentru mine asta e de neiertat.

Nimic, absolut nimic pe lumea asta, nu vă anulează valoarea ca oameni. Un copil care ia 10 nu este cu nimic superior unui copil care ia 4. Dacă nu puteți face o sarcină de serviciu, sunteți tot oameni, meritați respect și iubire. Un infractor face gesturi reprobabile, dar se poate reabilita și contează ca om. Nu suntem ceea ce putem face pentru semenii noștri. Eu, de exemplu, nu sunt funcționar administrativ, așa cum directorul nu este director și femeia de serviciu nu este femeie de serviciu. Acestea sunt profesiile noastre. Noi suntem oameni și merităm respect și iubire în mod egal. Niciodată, niciodată să nu vă simțiți inferiori prin prisma a ceea ce nu puteți face, deși v-ați dat toată silința. Chiar dacă ești femeie de serviciu, ești om, și niciodată nu meriți jignire și umilință. Atât de mult mi s-a băgat în cap că meritam să fiu jignită sau bătută dacă nu făceam bine un exercițiu la matematică, dacă pătam caietul de cerneală, dacă ieșeam la tablă și nu știam lecția, încât nu reușeam să înțeleg cât de mult contez ca om. De-asta unii copii s-au sinucis când au ratat admiterea la liceu sau la facultate. Fuseseră învățați să se confunde cu rezultatele școlare, ei nu erau considerați oameni. Directorul de la firma unde lucrez, se consideră director, poate prea puțin om. Asta îi permite să-i privească pe alții de sus. Noi nu suntem directori, ca el. Eu, dacă mâine rămân fără serviciu, știu cine sunt și îmi văd de viață mai departe. Nu sunt funcționar administrativ și doar s-ar încheia o etapă din viața mea ca om. El, dacă mâine ar rămâne fără serviciu, n-ar mai fi director și asta ar crea o fractură uriașă în interiorul lui.

Niciodată să nu vă lăsați să cădeți pe panta deznădejdii dacă nu ați luat un examen, dacă nu aveți o casă mare, dacă nu aveți o profesie bănoasă. Să nu vă comparați cu alții și să nu vă lăsați înșelați de cei care spun că aveți valoare doar prin ceea ce posedați sau pentru că aveți niște diplome. Toți contăm și toți merităm să fim fericiți. M-a impresionat povestea vieții lui Milarepa. El era un tâlhar din Tibet. Într-o zi s-a decis să se lase de fărădelegi și să devină ascet. A mers la un guru și l-a întrebat cum poate să facă asta. Guru i-a zis că trebuie să practice meditația. Milarepa i-a zis că el nu știe să facă nimic altceva decât să jefuiască și să facă numai răutăți iar guru l-a sfătuit: „Roagă-te cu aceeași determinare și energie cu care ai jefuit atâția ani.” Milarepa a ajuns sfânt.

Eu cred în potențialul fiecărui om. În fiecare dintre noi este o parte bună care se poate valorifica dacă ni se oferă ocazia. Oricâte pietre vi s-au aruncat în cap, să nu vă îndoiți de tot ceea ce meritați și de tot ceea ce puteți oferi. Dacă tanti Floarea nu știe nici cum se deschide un calculator, asta nu înseamnă că îi este inferioară unui IT-ist. Amândoi sunt oameni și fiecare dintre ei are meritele și calitățile lui. Să nu vă mințiți vreodată copiii că nota 4 le scade valoarea ca oameni așa cum nici eu nu m-am mințit vreo secundă că sunt o ființă inferioară dacă mă uit ca la OZN-uri la aberația aia de platformă cu care ne-au băgat nemții în ceață la serviciu. Sunt mult mai mult decât un angajat care nu i-a dat de cap unei platforme greoaie. Eu măcar am făcut câte ceva în ea, dar în alte țări nici acum nu s-au lămurit care e treaba, după un an. Sunt halucinante ședințele noastre online. Viață de multinațională. Când o să plec de la acest job, va fi o amintire amuzantă episodul ăsta. Nimic nu trebuie luat în tragic pentru că viața ne e atât de scurtă și atât de prețioasă, încât e păcat să tragem linie la final și să vedem că ne-am stresat de lucruri complet inutile dar pe care le-am privit distorsionat și le-am făcut să conteze.

%d blogeri au apreciat: