Lume nouă. Călătorie grea.

Vi s-a întâmplat vreodată să aveți un vis atât de nașpa încât să vi se facă frică să vă mai culcați în noaptea următoare? Pentru mine cred că asta e prima oară. Nu doar că am avut un vis nașpa noaptea trecută, dar e repetitiv. Iar am visat că eram condamnată la moarte doar că de data asta mai aveam de trăit două zile, nu una, cum era în visul din vară. Poate vi se pare amuzant dar în vise totul e atât de clar și atât de real, încât stresul e uriaș. Nu știu ce mai făcusem și de data asta, habar n-aveam care era infracțiunea dar o femeie mi-a dat sentința. Era vară, soare și frumos, mai aveam două zile în care să fac orice vroiam și apoi urma să fiu omorâtă. M-am dus într-un loc necunoscut, ca un fel de cabană din vârful unui deal dar în vis, pentru mine, acel loc însemna ceva. Urcam încet dealul, sub soarele frumos de vară, purtam un compleu de culoarea caisei și mă gândeam cât eram de fericită, cum o să mor în cel mai împlinit și fericit moment al vieții mele. Am ajuns la acea cabană, eram singură și mă întrebam cum să valorific eu ultimele două zile din viața mea dar în loc să mă pot concentra pe un plan, eram blocată în frică și durere. În sinea mea știam că eram nevinovată dar legile lor erau altfel. Frustrarea că niște oameni mă vor omorî, teama de moarte, de durere, de necunoscut, mă copleșea. Era o panică și o deznădejde pe care în realitate nu le-am trăit niciodată. Mi-am dat seama că vroiam să vorbesc cu cineva. Din toată lumea, era singurul om pe care aș fi vrut să-l sun. A vorbi cu el ar fi schimbat tot. Ar fi fost cheia către un final fericit al acelei povești oribile. Mi-am dat seama că nu aveam cum să comunicăm, nu puteam să-l sun, nu puteam să-l caut, de parcă am fi fost în lumi paralele. Singura rezolvare era imposibilă. Nimic nu mai avea rost și nici moartea nu mai părea așa de rea la gândul că totul era atât de greu și de nedrept. Mi-am zis că nu are rost să prelungesc agonia aia două zile. Ce ar fi fost de fapt? Două zile de spaimă și suferință. M-am gândit să mă sinucid și mă întrebam care metodă ar fi fost mai bună. Îmi era frică de oricare dintre ele și am renunțat la plan. Eu vroiam să trăiesc, nu să mă sinucid. Nu vroiam să ies din lume ca o sinucigașă. Tot ce îmi mai rămăsese era să fac un efort și să mă bucur de ultima fărâmă de timp pe care o mai aveam la dispoziție. Era atât de senină și de însorită ziua aia, compleul îmi venea perfect, era așa o viață bună de trăit! M-am trezit. Era 6 dimineața, vecinii mei nu știu ce naiba troncăneau de mă treziseră. Eram frântă de oboseală. Încă simțeam iminența morții și fiecare moleculă îmi era grea de neputință și durere. Când mi-am dat seama pe cine vroiam să sun în vis, am simțit cum pereții se fac țăndări și cad pe mine. Toată ziua m-au însoțit oboseala și senzația inutilității vieții. Nu știu cum dar visul ăsta mi-a coborât moralul cum coboară un roller coaster. Brusc, abrupt, înspăimântător. Toată ziua mi-a venit să plâng.

Mă credeți că nu mai găsesc sensul vieții după aproape 2 ani într-un continuu haos și stres? Am zis că gata, nu mai deschid nicio sursă de informare ca să nu mai văd morți, sicrie, cimitire, că deja nu mai am imbold să trăiesc ziua de mâine. Nu mai aud în jurul meu un om care să aibă speranță, măcar unul. Pe mine asta m-a dărâmat cel mai tare. Lipsa de speranță din știri, din conversații, din figurile oamenilor, plutește în aer deznădejdea. Nici să faci o glumă nu-ți mai vine. Sau poate că așa o fi la București. În alte părți o fi optimism și relaxare. Poate ziceți că sunt naivă pentru că dau importanță viselor dar un vis în genul celui de noaptea trecută mi-l pot aminti în detaliu ani de zile. Știu pentru că mi s-a mai întâmplat. Mâine încep o nouă săptămână și voi face tot posibilul să fiu recunoscătoare pentru fiecare lucru bun și frumos pe care mi-l va scoate viața în cale, ca să-mi ridic moralul. Și dacă iar începe cineva să se smiorcăie prin jurul meu că vine criza, că murim, că nu mai trece pandemia, îi voi spune că nu mă interesează și să-și spună toate prăpăstiile astea în gând. Și da, voi continua să ignor orice sursă de știri. Dacă alții nu mă menajează, mă menajez eu. Să numere jurnaliștii sacii de la morgă, dacă au pasiuni de-astea macabre.

Mă culc peste câteva minute și îmi dau curaj să mă bag în așternut. Țineți-mi pumnii, să nu mai visez că mor. Amintindu-mi clar tot visul, îmi dau seama că acea moarte era de fapt un fel de trecere, era un rău imens și inevitabil dar care urma să pună capăt unei perioade a vieții mele: cea în care alții m-ar fi putut judeca și ucide. Crima lor i-ar fi încărcat pe ei dar m-ar fi eliberat pe mine. Chiar și cel pe care nu-l puteam contacta ca să mă salveze, urma să mă aibă pe conștiință dar eu m-aș fi eliberat și de el. Mai erau doar două zile de agonie, într-o lume care nu avea pentru mine bunătate și clemență, apoi trecerea către o lume despre care încă nu știam nimic și mă speria schimbarea pentru că mă speria necunoscutul dar era doar plecarea dintr-un spațiu al durerii și neputinței de moment într-o călătorie cu posibilități infinite.

%d blogeri au apreciat: