Când n-ai cui te plânge

Anul acesta, în primăvară, am răcit mult relația cu cea mai bună prietenă a mea. Pentru mine, Alexandra era sora pe care n-am avut-o. Chiar mă gândeam uneori că dacă aș fi avut o soră, poate că nu m-aș fi înțeles cu ea așa bine cum m-am înțeles cu Alexandra. Ne știm din 2007. La orice oră eram disponibile una alteia pentru orice fel de ajutor, datorită sprijinului ei am rămas în București, ne-am fost alături în cele mai bune și mai rele momente din ultimii 14 ani. Ea era singura mea bună prietenă, restul erau amici. Și ne făcusem noi un obicei ca de fiecare dată când vreuna dintre noi pățea ceva sau era supărată, îi scria celeilalte sau o suna. Nu vă pot spune câte sute de mesaje și ore de vorbit am avut noi două, despre orice ne durea. Plâns la telefon, deznădejde, povestit cu lux de amănunte, ridicat moralul, romane pe whatsapp sau pe messenger. Eu, care am vocația scrisului, băgam cascade de dramă iar ea se aduna și îmi răspundea. Apoi venea și rândul ei, îmi povestea și-mi povestea iar eu căutam, în toate felurile, s-o încurajez. De la orice căcănărie până la cele mai grele momente, sute de amănunte și compasiune sau încurajări.

Din mai, odată cu distanțarea noastră, eu practic nu am mai avut cui spune tot ce mă durea. Nu aveam cui povesti ce pățisem, nu aveam de la cine să cer o încurajare, nu avea cine să mă asculte pentru că nu eram cu altcineva așa apropiată cum eram cu ea. Când se întâmpla ceva, când simțeam nevoia să mă destăinui, să mă plâng, să povestesc ce am pățit, îmi venea să duc mâna spre telefon dar știam că nu mai aveam de ce. La început era frustrant. Îmi doream enorm să povestesc ce mă durea, ce neputincioasă mă simțeam, să aud o încurajare. Stăteam în singurătatea mea și mă gândeam la întâmplarea neplăcută dar renunțam după câteva minute pentru că nu aveam cui s-o detaliez. Treptat, mi-am îmbunătățit această abilitate. Când ceva mă întrista sau mă durea, când mi se făcuse o nedreptate sau o măgărie, mă gândeam un pic ce nasol a fost, apoi aruncam totul la un coș imaginar de gunoi și îmi vedeam de viață mai departe. Nemaiavând cui povesti sau scrie tot necazul și amărăciunea, le-am alocat tot mai puțină atenție și mai puțin timp. În felul ăsta, tot ceea ce era înainte demn de povestit, de ruminat, de făcut romane foileton, s-a înscris la categoria căcaturi și lăsat rapid în urmă. Timpul rămas l-am umplut în mod automat cu bucuria de a trăi, satisfacția a ceea ce merge bine sau pur și simplu trebăluit prin casă, ascultat o muzică, tot ce era opus smiorcăielii și detalierii tuturor mizeriilor. Balanța s-a înclinat încet, încet, către acea parte a mea care poate trece ușor peste situații neplăcute sau de-a dreptul grele, către acea parte a mea care se poate amuza de un blocaj, de o răutate, de o jignire și, în felul ăsta le scade enorm importanța. Nu doar că exageram înainte, dar asta mă făcea și neputincioasă. Ca atunci când apare o pisică în penumbră și, după modul cum bate lumina, poți vedea pe perete umbra unei pantere. Pentru că lumina cade în așa fel încât mărește silueta. Dacă nu pui lucrurile în lumina potrivită, se văd distorsionate. Când n-a avut cine să-mi mai asculte dramele, au fugit dramele din viața mea. Era o pierdere de vreme să acord atâta importanță la ce îmi strica dispoziția. Plus că Alexandra e psiholog și, din cauza profesiei, mă încuraja să vorbesc, să intru în amănunte. Acum, când îmi zic: „Dă-i dracului, că n-am chef să-mi pierd vremea și să mă stresez pentru toți ratații! N-am 1000 de vieți!” gata, case closed și îmi văd de treabă. Dar nu zic mereu așa urât, să știți. Mai zic și: „Asta e, facem ce putem. Sunt împăcată cu tot ce am făcut în situația asta și nu ține totul de mine.

Nu zic să vă faceți un coș de gunoi pentru căcaturi. Neant direct. E tare scurtă viața și n-are rost s-o otrăvim punând sub lupă toate mizeriile prin care ne e dat să trecem. Într-adevăr, sunt momente în care ai nevoie de un prieten care să te asculte: la înmormântare, la o boală gravă, la un accident sau o situație cu stres și încărcătură emoțională mare. Dar acel prieten care vede că îi cauți umărul pentru smiorcăială în orice inconvenient de zi cu zi, trebuie să te oprească. Nu din răutate, ci pentru că trebuie să te desprindă de pe umărul lui și să te îndrepte spre partea luminoasă a vieții tale și spre latura ta veselă și înțeleaptă pentru a-ți îmbunătăți viața. Suntem adulți și nu ne împiedicăm de orice piatră din drum.

Pătrunzând tot mai mult în partea calmă, frumoasă, împlinită a vieții mele, am și perfecționat abilitatea de a iubi faptul că exist, de a aprecia și momentele mai gri, pentru că am reușit să trec ușor peste ele. Asta mi-a crescut stima de sine și am înțeles că dacă nu ne temem de situații nașpa, de momentele nașpa ale altor oameni, viața nu e separată în bune și rele, ci e ca o excursie în care în care vezi tot felul de peisaje și de oameni. Mi-a fost greu să mă distanțez de un om care îmi era ca o rudă dar a mă lăsa și mai mult în singurătate, a mă baza pe resursele mele, m-a dus la un alt nivel.

Cu 10 ani în urmă, pe 5 noiembrie 2011, aș fi leșinat dacă mi-ar fi spus cineva: „Peste 10 ani, prietenia ta cu Alexandra n-o să mai fie nici măcar amiciție, o să fii tot necăsătorită, vor fi aproape 2 ani de pandemie care va fi dat toată planeta peste cap iar tu vei fi singură, într-o garsonieră de 16 mp dintr-o zonă mărginașă de săraci.” Citesc acum fraza asta și m-a pufnit plânsul. Sună oribil. Dar sună așa doar dacă o citești, ca într-o carte. Pentru că o stare sufletească nu se poate descrie într-o frază. Azi iar mă gândeam ce bun a fost Dumnezeu cu mine, ce ambițioasă și răbdătoare am fost eu, și am ajuns într-un punct în care simt că nimic nu-mi lipsește. Mi-e dragă casa asta și viața mea și fiecare haină pe care o pun pe mine, și tot ce am în frigider și pământul pe care calc. Am ieșit din birou azi spre înserat și m-am plimbat un pic prin zona unde lucrez. Era o vreme perfectă. Era cald, aer plăcut, liniște, mă uitam la cer și am făcut o poză când treceam printre două clădiri.

cer nori cladiri

Nu e cine știe ce frumusețe de poză dar când am făcut-o, mă simțeam cel mai relaxat și fericit om. În ultimii 2 ani s-au întâmplat unele dintre lucrurile de care mă temeam cel mai tare, pentru că n-aș fi crezut că voi mai putea trăi, sau măcar trăi normal, dacă voi trece prin ele. După ce ai ieșit la mal cu nisip în gură, alge în păr și zgârieturi de scoici pe genunchi, e mai ușor să îți iei placa și să urci pe val pentru că știi ce poți duce.

%d blogeri au apreciat: