Zile acre și amare

După rezultatul destul de dubios al noii abordări din articolul de ieri, revin la clasicul scris pe o temă clară. Sunt după două zile în care am mâncat atât de puțin, încât e bine că mă mai țin pe picioare. Azi am avut unele momente în care am crezut că voi merge la spital. Am o față de mi-e frică să mă uit în oglindă, pe bune. Ce s-a întâmplat? Nu m-am îmbolnăvit, e doar rezultatul schimbărilor hormonale din zilele premergătoare musafirului lunar și aș vrea să detaliez un pic despre asta pentru că unora li se pare amuzant faptul că femeile trec prin tot felul de stări înaintea sau în timpul menstruației. Haideți să vă povestesc cât este de…amuzant.

Nefiind medic, nu-mi pot explica prin ce mecanism te aduc hormonii în situația să nu mai poți mânca, să vomiți, să plângi zile la rând sau să îți vină să strângi lumea de gât. Dar e clar că sunt tare neprietenoși uneori cu noi. De vreo 2 ani, am observat că în primele două zile ale problemei lunare abia mă atingeam de mâncare. Mi se făcea greață când vedeam orice mâncare. La început nu mi-am dat seama ce era dar apoi am făcut corelația. Sfat pentru femei: orice stare rea aveți, fizică sau mintală, faceți un calcul dacă nu e în preajma acelor zile și dacă e așa, ați găsit cauza. Când mi-am dat seama că de la asta era, am acceptat faptul că două zile pe lună abia ciuguleam câte ceva. Ei bine, luna asta, m-a pălit grav. M-am pomenit, cu vreo două zile în urmă, că aveam reflux și-mi venea să vomit de cum mâncam. Apoi, orice mâncare mi se părea acră. Dulciurile erau acre, fructele erau acre, supa era acră, apa era acră. Mă chinuiam să mănânc acrelile alea, apoi îmi veneau înapoi cu un bonus, suc gastric. Mai multă acreală. Îmi simțeam încontinuu gâtul ars, parcă și sângele mi se transformase în oțet. Am luat pastile pentru stomac. Efect 0. Pe de-o parte mă topeam de foame, pe de altă parte, cum vedeam mâncare, mi se întorceau mațele pe dos. Am mâncat foarte puțin. Plus că toate mirosurile mi se păreau oribile, groaznice, năvăleau peste mine mă terorizau, mă otrăveau. Azi, același chin. Nu e vorba doar de răul fizic. E și foarte stresant să te simți în așa hal. Le povesteam colegelor cum mă simțeam și-mi ziceau: „Băi, dar du-te la doctor, oi fi luat vreun virus, ai ceva la stomac, nu poți sta așa.” Nu mai am 20 de ani, îmi cunosc corpul și știam de la ce mi-e rău. Azi, spre seară, a venit bloody musafir și dintr-o dată am început să mă simt mai bine. Mirosurile n-au mai fost ciudate, mâncarea a început să-și recapete gustul. Arăt de parcă m-am machiat zombie pentru Halloween, urmează 6 zile în care voi pierde sânge, știu cât pălesc din cauza asta și dacă deja am moaca asta, mă amuză să mă gândesc cum voi arăta peste 6 zile. Bine că purtăm măști. Și, dacă va respecta corpul meu programul lui obișnuit, mâine și sâmbătă tot nu-mi va fi foame. Încă două zile în care voi băga forțat măcar puțin „carburant”.

Am 47 de kile și corpul meu trece prin asta fără să am liber, fără să am concediu medical, fără să conteze pentru cineva în mod real prin ce trec. Lună de lună. Și totuși, îmi voi vedea de viață. Sunt femei care trec prin stări și mai rele, au niște dureri groaznice de burtă, au chisturi ovariene sau endometrioză, care le fac o grămadă de probleme lună de lună. În condițiile astea, cât de inuman și de josnic să fii încât să râzi de femei, să le consideri niște ființe slabe, care nu s-ar face nimic în viață fără bărbați, care n-au rezistență fizică și câte alte aberații? Nu am rezistență fizică? De două zile îmi desfășor viața în mod normal, mâncând mai nimic, vomitând, asaltată de gusturi și mirosuri distorsionate până mă scot din minți. Nu am sechele de la coronavirus, pur și simplu reacțiile hormonale mi-au mitraliat ficatul luna asta, am mai pățit și cu ani în urmă. O să-mi treacă. Oricum, prefer să mă simt așa decât să plâng fără oprire sau să-mi vină să bat oameni. Eu prefer suferința fizică decât pe cea psihică pentru că o duc mai ușor. Nu-i amuzant, pe bune, nu-i amuzant să te chinui așa și să pierzi sânge. De-asta, dacă aș fi avut un băiat, i-aș fi vorbit despre toate oribilitățile pe care le trăiește o femeie în fiecare lună, ca să învețe să respecte femeile și să le poată fi sprijin în niște momente atât de neplăcute. Poate exagerez dar cred că un bărbat care se amuză de sindroamele premenstruale, care numește femeile proaste sau isterice pentru că se simt rău în respectiva perioadă, nu merită să aibă o parteneră. Ca să spunem pe românește, nu merită s-o vadă. Sau cum obișnuiesc eu să mai zic, unora nu le plac femeile dar le place pi***. Dacă e de teapa asta individul, să-și ia păpușă gonflabilă sau să iasă cu bărbați pentru că nu au menstruație și nu se simt rău. Corect?

Aveam o colegă, cea mai ghinionistă femeie din câte cunosc, dacă ne raportăm la simptomele de bloody musafir. În primele două zile, vomita o grămadă. Uneori se învoia de la serviciu, mersese la doctor, nu funcționase niciun tratament. Odată i s-a făcut rău în autobuz, a rugat șoferul să oprească, era și ambuteiaj, el n-a vrut, au insistat apoi călătorii să deschidă ușa ca să poată ea să coboare și cum a coborât, a vomitat pe stradă. Partea nasoală este că medicul a asigurat-o că dacă va naște, vor trece toate acele simptome, s-a măritat, a făcut un copil dar….se simte la fel de rău când e pe stop. Efect 0. Câte putuse suporta ca să aibă un trup capabil să dea naștere! Când spunem că viața unei femei este grea pentru că trece prin durerile nașterii, să luăm în calcul și 35 de ani de rău, lună de lună, când corpul ei se pregătește iar și iar ca să dea naștere. Eu am de 26 de ani menstruație și luna asta e pentru prima oară când simt că nu mai suport. Mereu mi-am dorit copii, încă de când eram eu însămi copil. Când colegele sau prietenele mele se plângeau de neplăcerile perioadei de indispoziție, eu ziceam că iubesc și durerile sau răul ăla pentru că erau semn că am un corp sănătos și că voi putea avea copii. Atât de mult îmi doream să am măcar un copil, încât iubeam durerile alea crunte de burtă și spate pe care le aveam în adolescență, știind că îmi pregăteau corpul pentru a crește un copilaș în el. N-am avut și n-o să am copii, am suportat degeaba toate durerile, ani de zile, acum simt că e o nedreptate să mai suport tot răul ăsta. E degeaba. Doar îmi afectează calitatea vieții. Singurul lucru bun în ecuația asta e că m-am împăcat cu gândul că nu am copii, chiar mă bucur. Nu pentru că nu mi-ar mai plăcea copiii, îmi plac la fel de mult dar am detaliat deja asta în alte articole. Sunt prea buni și prea frumoși pentru o lume ca asta. Sunt complet împăcată cu gândul că nu am copii. Doresc fiecărei femei care suferă pentru că nu e mamă, să ajungă la mulțumirea totală pe care o am eu în această situație. Plus că mai e nevoie și de autodisciplină de la un moment dat. Dacă vezi că te apropii de 40 de ani și nu te-ai măritat, schimbă planurile, schimbă prioritățile, aruncă la coș toată speranța, toată suferința pentru că nu meriți să te chinui. Au trecut toate trenurile, niciunul n-a fost al tău, pleacă de pe peron, îți stă mai bine singură și împăcată cu asta decât bătrână și țăcănită, așteptând un prinț. Nu sunt eu deținătoarea rețetei ideale dar pentru mine asta a fost soluția ca să-mi schimb viața radical în bine. Ieri, când mă chinuia răul ăla, mă gândeam copilărește: „Dar oare corpul nu este în completă concordanță cu mintea? Dacă mintea mea știe că eu nici măcar nu o să mai ies la o cafea cu un bărbat și că nu o să rămân gravidă, de ce mai am menstruație? Nu simte corpul că e degeaba? Trebuie să mă chinui așa încă 10 ani?

Până anul ăsta simțeam menopauza ca pe ceva oribil, mă gândeam uneori că aș prefera să mor până în 50 de ani decât să trăiesc umilința de a nu mai fi femeie. Eram foarte atașată de menstruația mea, de fertilitatea mea. Dar am descoperit că poți încheia viața de femeie și dacă încă mai sângerezi lunar. După ceea ce mi s-a întâmplat anul trecut în decembrie, știam că singurul lucru care mă va ajuta să îmi revin complet va fi să mă separ în două, să dau brânci femeii peste niște stânci imaginare în care să nu mai aibă șansă de scăpare și să merg mai departe doar ca om. Poți trăi și ca o ființă asexuată. Adică așa cred. Mi-am spus că orice bărbat de pe lumea asta se poate purta cu mine exact ca cel a cărui atitudine m-a adus anul trecut în situația să nu mai pot articula cuvintele. Mă topesc de frică la gândul că mă voi mai simți atrasă de un bărbat sau că mă mai îndrăgostesc vreodată. Poți trăi și ca o ființă asexuată. Visul povestit în articolul trecut a fost dovada că mai ai și scăpări pe drumul ăsta dar le luăm ca atare. Acum poate că vă gândiți: „Aha, visul de ieri arată că o să ieși cu femei!” N-o să ies nici cu femei. Oricine te poate face să simți cum mergi până în iad și înapoi iar eu nu mai vreau. Îmi doresc doar să trăiesc liniștită.

Îmi pare foarte rău că nu ține de mine să pot opri tot răul ăsta pe care-l trăiesc lună de lună în diferite feluri. Caut să văd partea pozitivă în asta: pot face diferența clar între bine și rău și mă pot bucura intens de starea de armonie și sănătate din restul lunii. Și mai știu că doar când voi muri, nu voi mai suferi. Dar atunci nu voi mai simți nici bucurie. Accept deci faptul că voi duce acest rău pentru că trăiesc. Nimeni n-are o viață perfectă. Da, am fost la doctor, da, am încercat de toate pentru problemele din această perioadă. A fost degeaba.

Singurul lucru pe care știam că-l pot face în starea asta era să scriu. Mă pot aduna să scriu în orice situație. Anul trecut am scris după o accidentare și ore petrecute la spital, pe targă. Seara mă dureau toate și scriam. Mă bucur că mă simt mai bine, oțetul care îmi circula prin vene s-a preschimbat la loc în sânge, mirosurile nu mă mai hăituiesc și cred că mâine voi și putea mânca mai bine. Vă doresc să fiți sănătoși și feriți de orice rău. Nu vă stresați de probleme minore. Cel mai important e să fii sănătos.

%d blogeri au apreciat: