Revenge. Mangalia, 2017

Mai înveselesc atmosfera, că a fost destul dramatism la ultima postare. Țineți minte când v-am promis că voi povesti ce răsplată a primit din partea mea camerista de la o pensiune din Mangalia, pentru că a fost super infectă cu turiștii? Vă zic acum.

Era 2017. Mergeam pentru a doua oară la pensiunea Oituz de la Mangalia. În 2015 mă cazasem acolo pentru prima oară, în mai, și chiar îmi plăcuse. Nu aveau recepție de noapte, primisem o cheie, stătusem singură pentru că alți turiști nu mai erau. Când plecasem, preluase cheia o cameristă foarte politicoasă și amabilă. Așadar, cu plăcuta amintire din 2015, am revenit în 2017, tot în mai. Prețurile în sezon sunt foarte mari la Mangalia și de aceea merg acolo în mai sau septembrie. Am preluat cheia de la barul aflat la demisolul clădirii, am aflat că mai era doar un cuplu de turiști cazat, la același etaj cu mine. Măcar nu mai eram singură în toată clădirea. După ce m-am cazat, când am mers să arunc ceva la gunoi, am văzut că nu era sac menajer în coș. Bunica mea a fost cameristă de hotel și știu cât efort era pentru ea să despuțească după tot felul de nesimțiți, deci mi-am propus să nu fiu vreodată o pacoste de turist pentru cameriste. Ca să nu murdăresc coșul și să nu fie nevoită camerista să îl curețe de la tot gunoiul împrăștiat, am pus în el o punguță care îmi rămăsese de la ce avusesem eu împachetat. A doua zi, când am ieșit în oraș, am luat punguța cu gunoi ca s-o arunc la o pubelă, pentru că era plină. Am trecut pe la recepție și le-am spus exact ce am descris mai sus, că am nevoie de sac menajer în cameră, pentru că nu e corect să jegoșesc coșul în ultimul grad. Poate uitase femeia să pună sac. Crezusem că era tot amabila din 2015. Dar nu era tot ea. Când m-am întors din oraș, aveam sac menajer în coș. Bun.

A treia zi, când urma să și plec, am mers la răsărit, eram pe plajă pe la 6 dimineața, am revenit și m-am culcat iar, pe la 6:30, pentru că eram super obosită. Dormeam buștean și am sărit din somn la un moment dat pentru că cineva îmi bubuia în ușă ca la incendiu, ca la o situație de viață și de moarte. Îmi tremurau mâinile când am descuiat ușa, îmi amintesc perfect momentul ăla, aveam niște pijamale bleu și nici nu știu când am luat papucii în picioare. Am deschis ușa. În prag, o făptură asemeni celor care merg la proteste anti pandemie și anti vaccin. Avea vreo 32 de ani. De după niște lentile care făceau ochii să-i pară mici și meschini, mă privea ca pe un carcalac ce urcă pe perete. Avea un sac menajer în mână și m-a întrebat, cu un ton de proxenetă bătrână, din periferie: „Aveți gunoi? Să intru să-l iau?” I-am zis că nu. Mi-a răspuns: „Atunci, luați ăsta, poate aveți nevoie.” și mi-a înfipt sacul în mână. Efectiv m-a lovit în palmă câd mi l-a dat. M-a întrebat la ce oră plec, că urma să-i dau cheia. I-am zis că la 11:00. A plecat, am încuiat ușa, m-am uitat la ceas. Era 7 dimineața. M-am băgat iar în pat și o auzeam strigând pe hol, de parcă ar fi vorbit cu cineva: „Păi niște panarame stau acum aicea, da, niște panarame dă oameni! Dă-i dracu!” M-am gândit: „Jigodie ordinară, puteam să-ți las coșul ăla jegos cu resturi de mâncare și să fi curățat la el, dar eu am cerut sac, să-ți fac munca ușoară. Îți iei salariul și ai ce mânca pentru că eu stau aici și tu îmi bubui în ușă la 7 dimineața și faci turiștii panarame?” M-am gândit s-o reclam. Dar nu era soluția cea mai bună. Știu ce se alege de reclamațiile astea, doar sunt crescută pe litoral, prin hoteluri mi-am petrecut copilăria. Patronii se prefac că mustră angajații dar de fapt râd împreună de turist și-l consideră fițos (și panaramă). De-aia merg românii în Bulgaria și Grecia la mare, din cauza halului în care sunt primiți la noi.

Am reușit până la urmă să adorm iar, m-am trezit peste vreo oră și m-am pregătit de plecare. După ce am făcut bagajele, am alocat jumate de oră să-i las camera nesimțitei exact așa cum merita. Vă rog să țineți minte un lucru: niciodată să nu fiți nașpa cu cel care are statut mai mare ca al vostru pentru că poate să vă calce în picioare. Clientul are statut mai mare decât prestatorul de servicii pentru că îi asigură salariul plătind serviciile. Nu fiți nașpa cu clienții. Dar inteligenta de cameristă își alocase un statut mai mare ca al meu și făcuse o greșeală. Deci am avut grijă să-i las un mare pocinog de să curețe acolo ore întregi. M-am gândit să zobesc vreo veioză sau oglinda din baie dar nu era o idee bună. Nu o afecta pe ea spargerea vreunui obiect iar a distruge mobilierul sau dotările camerei nu este nici legal, nici civilizat și ar fi avut de plătit patronii care poate erau niște oameni de treabă sau direct mi-ar fi cerut mie banii. Așadar, nimic distrus. Știam, de la bunica mea, că cea mai grea și detestată muncă a unei cameriste este curățarea unei oglinzi murdare. În baie era o oglindă uriașă. În cameră, altă oglindă. Eu mereu iau cu mine o cutiuță cu unguent de gălbenele. Poate mă irit, mă zgârii, poate am nevoie în loc de strugurel. Știți cât de grase sunt unguentele. Toată cutiuța am întins-o cu generozitate pe cele două oglinzi. Ceață era acolo. Mai aveam și o cutie cu brânză topită din care mâncasem doar vreo două triunghiuri. Tot restul de 6 triunghiuri, luate frumos în mână și întinse pe mobilă, pe veioze, pe fereastră. În câteva minute, brânza era întărită, parcă erau flori de gheață. Aveam un ruj rezistent la transfer, o frumusețe de ruj grena, puțin folosisem din el. Mobila era dintr-un material bej, cu striații fine. Cât de bine a intrat rujul în ele! Am desenat apăsat inimioare, floricele, steluțe, o frumusețe. Mi-a părut rău de ruj dar era păcat să nu las un decor complet pentru durere, întristare și suspin. Știți cum se curăță un ruj rezistent la transfer? Foarte greu. Erau în baie două săpunuri de-alea mititele, ieftinături de cosmetice hoteliere. Le-am umezit și am desenat și cu ele pe unde mai rămăsese liber pe oglinzi, pe faianță, pe chiuvetă.

Foarte mulțumită de opera mea, am ieșit la 11:00 s-o caut pe superba gazdă ca să-i predau cheia. Era afară, mătura scările. Am mers la ea cu detașarea celui care tocmai a amorsat o bombă și urmează să apese butonul. Eu eram în lateralul scării, pe trotuar, și ea un pic mai sus. I-am spus politicoasă: „V-am adus cheia. Vă mulțumesc și vă doresc o zi bună.” A întins mâna printre barele de inox ale balustradei, privindu-mă cu silă de sus, de la înălțimea treptelor de pe care mi se uita în creștet. A smuls cu superioritate cheia din mâna mea și mi-a spus apăsat, cu același ton de proxenetă de Ferentari: „Mulțumesc. Uo zi bună!” apoi a întors cu silă capul în lateral și l-a lăsat brusc pe spate, cu importanță. Când te lupți pentru statut, faci orice, mai ales când n-ai nicio șansă. Am plecat către stație. În câteva minute autocarul urma să plece cu mine spre București. Mi-a părut rău că nu m-am putut dedubla, ca să fiu de față când ar fi intrat în cameră.

Știu, puteam acționa ca un om bun, puteam să-i fi explicat că a fost o neînțelegere, că n-am avut o intenție rea când am spus la recepție că nu aveam sac menajer în coș. Puteam să-i spun de bunica mea, care mi-a fost exemplu pentru cum este viața unei cameriste. Puteam. Dar mereu mă întorc la Mangalia cu tristețea că stau la pensiuni în loc să stau în casa familei mele, cu tristețea că mama mea este groaznic de bolnavă, mă întorc obosită și uneori stresată din București și vreau doar liniște și o atmosferă civilizată ca să mă pot odihni în orașul meu, pe care-l văd atât de rar. Oriunde mă cazez, dau atâția bani pe cameră (pentru că nu există preț de o persoană) și mereu sunt atât de politicoasă și de atentă să nu fac mizerie sau probleme, încât nimeni dintre angajați nu are dreptul să mă trateze infect și să mă aducă în situația de a-l face un om mai bun, pe timpul meu de concediu, pe răbdarea și nervii mei. Nu mă cazez ca să educ oamenii necivilizați. Niciodată n-am mai făcut asemenea gest la plecarea din hoteluri, pentru că nimeni nu s-a mai purtat în halul ăsta cu mine pe unde am mai stat, mereu am lăsat curat. În octombrie, când am fost la Miercurea-Ciuc (mereu veți zâmbi cu subînțeles când voi povesti despre Miercurea-Ciuc, știu eu), era atât de politicoasă camerista, încât mă simțeam pusă în încurcătură pentru că era mai în vârstă ca mine iar eu sunt obișnuită să tratez persoanele mai în vârstă ca având statut mai mare. Pe măsură ce eu îmi coboram statutul, ea îl cobora și mai mult, până a ajuns în punctul să se uite în jos când vorbea cu mine, de parcă eram pe vremea boierilor. I-am lăsat camera la linie când am plecat, adunasem și cele câteva firimituri care căzuseră pe parchet. E frustrant să vezi ce diferență de atitudine și de educație poate fi între două zone care sunt în aceeași țară. Sunt foarte tristă, când știu cât de mult îmi iubesc orașul, cât e de cald și de pitoresc, dar ajung să am acolo, ca turist, niște interacțiuni atât de nefericite, încât simt că nici n-aș vrea să mai merg, ca să nu pună în ceață amintirile copilăriei mele. Dar să nu închei într-un ton trist, să fie un ton amuzant, și să ne imaginăm ce duios stau pe mobilă niște inimioare și floricele de ruj iar pe fereastră niște flori de brânză topită, ca decorațiunile camerei unor copilași cuminți.

%d blogeri au apreciat: