Tu știi cel mai bine

De câte ori vi s-a întâmplat să povestiți un aspect al vieții voastre iar cei care vă ascultau să vă spună că ați făcut alegeri greșite și să vă sfătuiască ei cum să schimbați situația în bine? I-ați ascultat vreodată? V-au convins că ați greșit? Să nu mai faceți asta. Pe bune vă spun, să nu mai faceți asta. Nimeni, absolut nimeni nu este în măsură să vă spună cum să trăiți, ce alegeri să faceți, ce să schimbați la viața voastră. Și când aveți tendința să vă băgați în viața altora cu sfaturi nesolicitate, vedeți-vă de treabă. Vă explic acum de ce.

Fiecare dintre noi vede lumea în mod diferit, raportat la experiențele, educația și vârsta lui. Fiecare dintre noi are doza lui de bucurie și de tristețe de trăit în viață. Așa e viața, nimeni nu-i scutit de probleme și ocolit de bucurii. Nu ai de unde să știi dacă celălalt a făcut o alegere greșită pentru că nu poți vedea lucrurile din mintea lui, cu experiența lui și din locul pe care îl ocupă el în lume. Și, cel mai important, ce te face să crezi că ai dreptate? Știți câte sfaturi proaste mi-au dat mie acești a-tot-știutori care pretindeau că știu ei ce ar trebui să schimb la viața mea? Oricâtă emfază ar avea și oricâtă siguranță de sine ar emana, să știți că unii dintre ei sunt de-a dreptul proști și se trezesc vorbind. Dacă te duci la ei acasă, au praful de 3 centimetri pe mobilă și le put chiloții nespălați în coșul de rufe dar sunt siguri că ai făcut o tranzacție păguboasă când ți-ai luat casa sau că ai o problemă dacă nu te-ai căsătorit până la 35 de ani. Absolut orice cap-sec se pricepe să dea sfaturi. Nu contează că au un statut mai mare decât al vostru, mai ales dacă sunt unchiul, mătușa, bunica, oameni care v-au văzut crescând și pe care îi respectați. Asta nu înseamnă automat că au dreptate. Nu pot fi ei în mintea și sufletul vostru.

Nu intenționam să scriu acest articol azi dar am dat de-o ciocănitoare de-asta de om căruia a trebuit să-i explic, ca unui retardat, că nu e în măsură să-mi spună ce e bun pentru mine sau că am făcut alegeri greșite. Este vorba despre unul dintre colegii mei, cu care interacționam foarte puțin dar, de când se lucrează mult de acasă, sunt zile în care doar noi suntem în birou. Asta a făcut să relaționăm, cât de cât. Am mâncat împreună, am mai stat de vorbă, îmi povestea că el își renovează casa, e mai mic decât mine cu 3 ani și stă singur. A venit în discuție și casa mea, i-am povestit cum am cumpărat-o, cum m-am mutat, etc. Și a început cu: „Da’ cum de te-ai mutat la Valea Cascadelor? Cum ai ajuns într-un loc ca ăla? Cum adică nu ai gaze? Cine ar sta într-un bloc fără gaze? Cum adică ai luat o casă ieftină ca să nu știi cum e să plătești chirie sau rată? Adică să ai tot salariul doar al tău lună de lună? Păi eu zic că mai bine îți făceai rată decât să stai în țigănia aia. Nu poți să stai așa. Dar de ce să nu vrei să ai copii? Cum adică să nu vrei să ai copii? Eu sunt sigur că poți să ai copii, că poți să-ți faci o familie.”

Eu nu pot avea copii pentru că am coloana atât de șubredă încât ar fi un risc să port o sarcină. Simt, știu că acum corpul meu nu mai poate hrăni și găzdui un copil. Alte femei de 39 de ani or putea dar eu nu. Plus că eu nu aș face copii în România nici să mă ameninți. Să facă fiecare ce vrea, nu judec pe nimeni, e alegerea mea și mi-aș dori ca nimeni, nimeni să nu mă mai contrazică și să nu-mi mai spună ce proastă sunt pentru că știu că nu pot, nu vreau să am copii și o familie nu mai este prioritatea mea. Nu este el în capul și corpul meu ca să îmi proceseze gândurile și alegerile. Iar în privința casei, m-am săturat să fiu jignită și judecată pentru locul în care stau. Nu am chemat pe nimeni să stea cu mine la Valea Cascadelor, nu am cerut nimănui părerea despre zona în care stau și chiar nu înțeleg de ce toată lumea se simte datoare să-mi spună că stau într-o țigănie. Eu nu știu unde stau? Nu-mi văd blocul, nu-mi știu vecinii? Dacă eu duc aici o viață normală, care este problema altora? Casa asta îmi permite să duc o viață pe care eu nu am avut-o vreodată. Eu m-am obișnuit să nu judec, să văd partea bună din orice și asta face să pot trăi într-un loc unde alții nu ar veni nici în vizită. Văzute din afară, lucrurile par altfel. Și eu văd din perspectivă proprie viața altora, de aceea nu le dau sfaturi și nu-mi permit să le spun că au greșit pentru că cine știe dacă am vreun pic de dreptate? Mă trezesc vorbind, ce mama naibii?

În 2009, când m-am întors în București, nu aveam experiență de lucru și, pentru că nu aveam bani, am mers la un loc de muncă disponibil. Vânzătoare la mall, la un magazin de haine. Era oribil. Nu aveam contract de muncă, stăteam câte 12 ore în picioare, îmi iroseam viața acolo. După 3 săptămâni am decis să plec. Nu așa vroiam să fie viața mea. O prietenă mi-a zis: „Cum de ai plecat? Ce o să faci acum? Măcar era ceva de lucru.” Era 2009, criză financiară. Mi-am asumat că am rămas fără job, lefteră, și am mers mai departe făcând foamea la propriu și plătind chiria din bani împrumutați. Dacă nu plecam de acolo, și azi eram vânzătare la mall, o amărâtă, și nu aveam salariul și statutul de acum. Cei din jur vedeau o fată fără job și fără bani. Eu știam că pot mai mult și că am puterea să-mi asum riscuri. De-asta mereu am făcut doar ce mi-a spus inima, oricât de stupid sau de păgubos li se părea altora. Sunt ei în mintea mea? Sunt ei în sufletul meu? Îmi e cineva frate siamez, ca să sufere pentru alegerile făcute de mine? Nu.

Vă rog să țineți minte un lucru: singurele alegeri greșite sunt cele care conduc către infracțiuni. Dacă nu ați făcut ceva care să intre sub incidență penală, nu ați greșit, doar ați avut o experiență. Viața nu e ca la școală unde luați nota 2 dacă ați scris că 3+3=7. Viața e plină de experiențe. Cele mai bune lucruri sunt pentru oamenii deschiși și neînfricați. Știu o grămadă de oameni, și se vor mai naște o grămadă asemenea, care plutesc în mocirla unei vieți banale, de teamă să schimbe ceva. Le e frică, pur și simplu. Și, pe lângă frică, mai și au creierele spălate de sistem care vrea doar să ne folosească și să ne robotizeze iar ei pun botul la tiparele vieții portretizate ca perfecte în care ai familie, rată la bancă, 2 copii, concedii la munte și la mare. Viața fiecăruia dintre noi are propriile nuanțe, nu toți putem avea familii, chiar dacă ne dorim. Pentru unii e mai bine să nu aibă familie, dacă își permit să trăiască doar ei decent, cum sunt eu, de exemplu. Chiar nu mai am energie și răbdare să explic unora, iar și iar, că dacă aș fi măritată cu un bărbat cu același statut social, dacă am avea în casă două salarii de 3000 de lei, nu am avea o viață decentă nici noi, nici copilul. Pe mine măcar m-a dus mintea să nu torn copii dacă nu am dare de mână și dacă nu îi pot crește în condiții peste medie. Pe alții nu i-a dus și acum se uită ciudat peste gard, la mine, și îmi spun că nu, n-am făcut bine. Știu ei ce-i bine pentru mine? Poate că și eu greșesc crezând că ei sunt niște victime ale sistemului care i-a vrut doar livratori de roboți. Sunt eu în mintea lor? Îmi țin părerile pentru mine și niciodată nu le-am zis: „Ce vă mai place sclavia…

Eu nu am și nu am avut vreodată rată la bancă. Fac parte dintr-o minoritate. Mă întind cât mi-e plapuma. Prefer viața în acest bloc pentru că nu am nicio grijă. Cu ce m-ar ajuta să stau în Dorobanți și să tremur la gândul că sunt legată de locul de muncă pentru că am încă 20 de ani rată la casă? N-aș putea trăi așa. Pentru că iubesc libertatea mai mult decât orice. Nu vreau să mă leg de nimic. Eu am experiența anilor de acasă când depindeam de persoane care îmi făceau mult rău, abia am așteptat să plec de acolo și am scăpat ca din pușcă. Cine îmi spune să mă leg de glie și de un om, nu știe prin ce am trecut și cât prețuiesc libertatea. Când m-am luptat atât, printre străini, și am ajuns la un punct de echilibru, poate avea cineva nesimțirea să spună că am făcut alegeri greșite și că știe el cum era mai bine să fac? Eu am plecat în viață cu o geantă cu haine și bani împrumutați ca să-mi plătesc chiria pe prima lună. Nimic n-am avut. Nimic. Anul ăsta mi-am făcut ziua la cea mai scumpă pensiune din Miercurea-Ciuc și de sărbători voi sta singură într-o casă din Cluj. Călătoresc, e tot ce mi-am dorit mai mult și îi mulțumesc Lui Dumnezeu că mi-a dat putere să ajung în punctul ăsta. Doar un om cu creier de vrabie mi-ar putea spune, în condițiile astea, că alegerile mele au fost greșite și că ar fi trebuit să am soț, copii, și să nu fi stat la Valea Cascadelor. Pentru că nu-i place lui cum sună. Redusul mintal va avea mereu o problemă referitoare la modul cum trăiesc alții, doar pentru că nu s-au încadrat în tipare și îi strică lui priveliștea și ideile despre lume. Nu-i greșești cu absolut nimic redusului mintal, nu-i faci niciun rău văzându-ți de viața ta, dar el mereu va găsi un motiv să te judece. Că nu ai copii, că ești gay, că nu ai aspirat la un serviciu mai bănos, că ai o casă mică și ieftină (deși nu stă el în ea), că ești ateu sau că ești religios, că nu pui bani de-o parte pentru bătrânețe, că te-ai mutat la țară. Fiecare dintre noi simte ce-i mai bine pentru el iar dacă rezultatul unei decizii a ieșit prost, dacă nu e sub incidență penală, e doar o experiență de viață și l-a ajutat să urce încă o treaptă. În timp ce alții rămân la nivelul 0 și continuă să aibă păreri și sfaturi inutile.

Tu știi cel mai bine care e drumul la capătul căruia vei fi mai fericit sau mai înțelept.

%d blogeri au apreciat: