Liniște de noiembrie

Săptămâna trecută au murit, de coronavirus, doi dintre unchii mei, frați ai bunicii mele materne. Unul avea 87 de ani și celălalt, 73. Primul a fost deja înmormântat. Cel de-al doilea, care a murit duminică, este la morga din Mangalia și va sta acolo până pe 3 decembrie, când vor ieși din izolare toate rudele lui, pentru că efectiv nu are cine să-l îngroape. Au participat la o petrecere și toți au făcut coronavirus. Vi se pare groaznic ceea ce ați citit până aici? Vă veți întoarce acum, cu mine, în anii ’80, la niște momente pe care nu le-am povestit până azi.

Am mai povestit că mare parte din amintirile copilăriei mele sunt în comuna Limanu, lângă Mangalia, unde stăteam vara la străbunici, părinții bunicii mele materne. Încă de când eram foarte mică mă lăsau acolo pe timpul verii pentru că tata divorțase de mama și plecase într-o lume mai fericită iar mama și bunica mea, care mă creșteau, lucrau foarte mult vara. Mama recepționeră și bunica, cameristă la hotel. Se lucrează enorm vara pe litoral și le era imposibil să mă lase toată ziua în casă. Străbunicii s-au oferit să mă țină la ei, era curte, era mâncare din belșug, nu îi deranja să fiu și eu prin preajmă. Alături de casa lor, avea casă unul dintre fii lor, Ștefan, frate mai mic al bunicii mele (nu dau prenumele reale pe blog, sunt prenume fictive). El și soția aveau o fată și un băiat. Băiatul, Andrei, mai mic decât mine cu un an, era obez, pentru că mama lui îl îmbuiba cu mâncăruri de toate felurile. Pentru că ai lui își doriseră mult băiat, îl lăsau să facă absolut orice, inclusiv s-o bată pe sora lui mai mare, pe mine, sau să chinuie animale, pentru că era băiatul lor prețios și nimeni nu trebuia să-l deranjeze cu ceva. Unchiul Ștefan și soția lui, Viorica, nu erau de acord ca eu să stau la străbunici. Ei o detestau pe bunica mea pentru că fusese prima femeie din neam care divorțase, după 20 de ani în care bunicul meu o umilise și o chinuise. Când a divorțat, i-au spus că le-a făcut familia de râs, că doar curvele divorțează și că bărbatul îl ții o viață așa cum ți l-a dat Dumnezeu. Când tatăl meu divorțase de mama și plecase în lumea largă, au avut motiv s-o urască și pe mama, pentru că și ea era femeie divorțată. La mijloc, în toată mizeria asta, am picat eu.

Când mama și bunica mă duceau la țară, eram îngrozită știind câte voi suporta din partea lor și a lui Andrei. Aveam 6, 7 ani. Andrei, poate și din cauza răsfățului, era un psihopat sadea care mă înjura și mă bătea zi de zi. Da, era mai mic decât mine cu un an, dar fiind obez și foarte solid față de mine, forța lui fizică era mult mai mare decât a mea. Eu eram schelet, mă hrăneau cu forța pentru că nu vroiam să mănânc, din cauza dorului de părinți și a senzației crunte de înstrăinare și abandon pe care o simțeam acolo. Uneori cei din jur se amuzau lipindu-mi tricoul de torace și zicând că îmi numărau costele. Chiar le puteau număra. Peste toate bătăile râzgâiatului, suportam și țipetele părinților lui care îmi spuneau că mama ar face bine să mă ia acasă, nu să mă lase acolo. Eram un copil, aveam 6 ani, îmi era imposibil să schimb situația iar unchiul Fane venea la mine și-mi striga: „Să te ia mă-ta acasă, ce te-a lăsat pe capul la bătrânii ăștia? Ea unde e? Face plajă, se distrează? Și tu stai aici. Să te ia de aici!” Îmi doream să plec de acolo într-un mod de simțeam că vroiam să nu mai exist. Simțeam că mama m-a abandonat iar acolo, la țară, nimeni nu mă vroia. Mă duceam și luam câte o pisică în brațe și stăteam așa sau mergeam la câine și îl îmbrățișam și stăteam cu el pe bucata de piatră de lângă cușca lui pentru că erau singurele ființe prietenoase din locul ăla. Când venea mama să-mi mai aducă schimburi de haine, plângeam non stop, îi ziceam să mă ia acasă, ea îmi spunea că nu avea cum să mă ia acasă, era jale totală. Când pleca, stăteam la poartă și plângeam până mi se făcea rău. Casa era în capătul străzii și drumul până la stația de autobuz era destul de lung. Mă uitam după ea, cum mergea și se făcea tot mai mică, pe măsură ce se îndepărta, plângeam și simțeam că mi se rup și oasele de neputință și durere. Nimeni nu venea la mine, mă lăsau acolo pentru că știau că oricum voi reveni în curte și că așa era mereu când pleca mama, plângeam până oboseam.

Ce făceau străbunicii mei în toată situația asta? Nimic. Pentru ei, să crești un copil însemna să îi dai de mâncare și să-l speli. Restul era la mâna sorții. Când Andrei mă cocoșa cu bătaia, ziceau că așa sunt copiii, se mai hârâie când se joacă și că nu trebuie să intervii în jocurile copiilor pentru că ei se ceartă, ei se împacă. Veneau vecinii din curțile alăturate și le ziceau să nu-l mai lase să mă bată așa și ei ziceau că suntem copii, așa sunt copiii. Plus că unchiul Fane le făcea câte un scandal imens dacă vreodată îndrăzneau să mă avantajeze în fața fiului lor. Venea și urla la ei într-un hal de îi îngrozea dacă îmi luau apărarea, dacă le dojeneau băiatul. Soția lui, Viorica, la fel. Fiind femeie, îmi inspirase încerdere și mai mergeam la ea plângând. Mereu mă expedia zicându-mi că sunt o smiorcăită și că se săturase de pretențiile și plânsetele mele. Odată chiar mi-a spus că e normal ca Andrei să mă bată pentru că așa sunt băieții, bat fetele, și că să tac odată cu pretențiile. Aș vrea să fi avut o memorie mai slabă și să fi uitat momentul în care Andrei m-a pus la pământ și s-a urcat pe mine călcându-mă în picioare, efectiv. Au trecut atâția ani și îi simt și acum tălpile pe coapse. Odată m-a lovit în față, m-a durut un ochi două zile, nici nu puteam dormi de durere și nimeni nu s-a stresat să mă ducă măcar la dispensar. Durerea a trecut de la sine.

Când am fost suficient de mare încât să pot sta singură acasă, am mai mers la țară doar în vizită. Nimeni, niciodată nu mi-a cerut scuze pentru câte am suportat acolo. Mă întâlneam cu unchiul Fane și tanti Viorica la câte vreo zi de naștere a vreunei rude, m-am văzut cu ei la înmormântarea străbunicilor și la pomeni, apoi am plecat la București și nu ne-am mai văzut ani de zile. Am aflat că Andrei lucrează la primărie la 2 Mai, că și-a făcut vilă, s-a căsătorit și e bine. Mereu, când mă gândeam la ei, simțeam cât de nedreaptă e viața. Erau bine, își făcuseră chiar și magazin în curte la Limanu iar Andrei are vilă la 2 Mai. Oamenii care făcuseră un iad din ani ai copilăriei mele, nu-mi ceruseră scuze niciodată și erau prosperi. Anul trecut, în vară, am fost la Limanu, să revăd locul ăla din care am și amintiri frumoase. Pentru că pierdusem ultimul microbuz spre Mangalia, am rămas la ei. Trecuseră vreo 30 de ani de când nu mai stătusem în casa aia. Pe holul unde Andrei mă călcase în picioare prin 1987, au pus masa și am mâncat. A doua zi m-au condus, mi-au făcut urări, mi-au dat o pungă de smochine, pentru că le amintisem cât îmi plăceau smochinele. Mergeam către stație, pe drumul unde mama, cu ani în urmă, se făcea tot mai mică și eu o priveam plângând. Mă gândeam că oamenii ăia nu mi-au cerut iertare, eu nu i-am iertat, au îmbătrânit, și probabil că eu nu-i voi mai vedea vreodată. Durerea copilului din mine era încă vie, ei erau neiertați de mine și bătrâni. Mă gândeam cât de nedreaptă e viața și cum nimeni n-a înțeles suferința mea și voi păstra mereu neputința și durerea vii în amintire.

Anul ăsta, la final de octombrie, cineva a avut o idee foarte proastă. Să-i sărbătorească, la Limanu, în fosta casă a străbunicilor mei, ziua unui unchi care făcea 87 de ani, fratele cel mare al bunicii mele și al lui unchiului Fane. Cu excepția bunicii mele (pe care, într-un mod inexplicabil, nu au invitat-o, deși anul trecut fusese și ea), au fost la petrecere toți frații rămași în viață, cu familiile lor. Toți vârstnici, aproape toți nevaccinați. S-au îmbolnăvit toți de coronavirus, cu excepția unei mătuși care e vaccinată. Unii au ajuns în spital, unii au bolit pe acasă. Primul a murit sărbătoritul și a fost îngropat sâmbăta trecută. Unchiul Fane, care era fan România tv, când a văzut că are coronavirus, nu a vrut să merargă la spital și s-a tratat pe acasă. Când se simțea foarte rău, peste vreo săptămână de la debutul bolii, au chemat copiii lui urgent salvarea, a fost dus la spital, ventilat, apoi intubat și a murit duminică. Având toată familia lui coronavirus, fiind încă în izolare, nu are cine să-l preia de la spital și să-l îngroape. Îl vor ține la morga spitalului până pe 3 decembrie, când îl va putea prelua familia. Îmi spunea mama că sunt toți închiși în casă, e o suferință imensă, Andrei plânge non stop că nu-și poate lua acasă tatăl mort. Am sunat-o azi pe soția lui, pe tanti Viorica, i-am transmis condoleanțe, plângea încontinuu, și i-am spus: „Mă gândesc la câte amintiri am eu de la Limanu, tanti Viorica, am foarte multe amintiri de la Limanu, cu unchiul și cu dumneavoastră, de când eram copil.” Am tăcut amândouă, ea suspina din când în când și, pentru că nu putea să mai vorbească, am încheiat convorbirea.

Cum e, unchiu’ Fane? Cum e să nu puteți fi luat acasă? Cum e într-un sac negru, în sertar frigorific, cu tubulatura rămasă în corp, ca să nu se împrăștie virusul? Cum e fără familie alături, nemângâiat, neprivegheat, singur, în frig și întuneric? Cum e când Andrei, băiatul dumneavoastră iubit și răsfățat, e închis într-o casă la 2 Mai, cu restul familiei, și nu poate veni să vă ia acasă? Să vă ia acasă. Să vă ia acasă. Să vă ia acasă.

Azi simt că pot să-i iert. După mai bine de 30 de ani, fata singură care stătea cu cățelul în brațe pe piatra de lângă cușcă, simte că există dreptate pe lume și asta o poate ajuta să ierte.

%d blogeri au apreciat: