Luni, noiembrie, 2021

De câteva zile sunt doborâtă de foame și de somn. Mă trezesc, mi se face somn. Mănânc, mi se face foame. Ziceam că în cele 5 zile libere mă voi odihni dar m-am apucat să fac curățenia de iarnă, am întors casa cu fundul în sus și am adăugat mai multă oboseală. Și foame. Abia mă târăsc. E ciudat pentru că eu, în mod normal, sunt o minge săritoare, sunt energia în persoană. Unde a fugit energia? Joi reîncep serviciul iar eu simt că nu mai vreau nimic. Nu mai vreau să plec la Cluj, nu mai vreau sărbători, nu mai vreau serviciu, nu vreau brazi, nimic. De fapt o pernă și o pilotă vreau. Peste o lună, pe vremea asta, probabil că mă voi pregăti pentru Revelion. Mă rog, ce poate însemna pregătire pentru Revelion într-un oraș în care nu cunoști pe nimeni. Probabil o sacoșă de cumpărături ca să am ce hali cât stau acasă în noaptea respectivă. Asta dacă nu-mi face familia mea vreo surpriză. Că dacă dă Omicron peste ele, să vezi ce Revelion la spital la Mangalia fac eu. De vis. Fiecare călătorie a mea, absolut fiecare călătorie, din 2020 până acum, e numai și numai sub semnul întrebării. Mă mai și mir că am ajuns sleită de puteri și vreau doar să dorm. E cineva ne sleit de puteri? N-am mai văzut de luni de zile un om într-o stare foarte bună. Eu mă feresc de aberațiile de prin presă, doar citesc titlurile în ziare online, ca să văd dacă nu e vreo noutate care mă afectează direct, apoi dau close. Nu vreau să mai aud de hapsânii din pharma care vor să ne vaccineze cu forța din 6 în 6 luni (acum, na belea, trebuie alt vaccin la noua tulpină), de teroarea care e constant menținută ca să punem botul la exagerările lor, de ratații din politică, de toate panaramele de oameni. Nu știu cum mai are lumea răbdare și energie să dezbată, să comenteze, să protesteze. Probabil că disperarea îi împinge dar eu exact de asta mă feresc. Vreau doar să trăiesc liniștită. Am făcut tot ce a ținut de mine. Am votat și am protestat în Piață. Comentatul pe net nu ajută la nimic. Doar naivii cred că politica se face cu principii. Mă întreb cât să fii de naiv încât să fi crezut când Iohannis și Cîțu făceau albie de porci psd. Ei spuneau electoratului ce trebuia să audă ca să obțină voturi. Așa cum fac pe marii patrioți și scelerații de auriști dar nu dau 2 bani pe români. Vor puterea. Naivul mușcă momeala și îi votează. La urma urmei viața este despre oameni slabi și oameni puternici. Ai mușcat momeala? Suportă consecințele.

Când eram mai tânără, mă gândeam cu mare groază la perspectiva îmbătrânirii. Vedeam trecerea timpului ca pe ceva oribil. Acum o văd ca pe un avantaj. M-ar fi îngrijorat viitorul dacă aș fi avut copii. Evident că m-aș fi stresat de ceea ce fac râtanii ăștia de la putere, în ce fel de țară vor trăi copiii mei, etc, etc. Dar așa, don’t care, tinerețea mea s-a dus, puținul pe care-l am mi-e suficient, mă bucur de lucruri simple și întorc spatele la ceea ce m-ar stresa. Acum se agită unii și alții că începe să le bată la ușă perspectiva interzicerii avortului. Când votați cu niște distruși, asumați-vă consecințele. Luptați-vă pentru fiecare drept al vostru dacă libertatea nu vă place și votați habotnici și extremiști. Eu am 39 de ani. Peste 10 ani intru la menopauză. Până s-o interzice avortul, mai durează câțiva ani. De ce m-aș stresa eu? Uite că nu-i chiar așa rău să îmbătrânești. Poate vă gândiți ce egoistă sunt. Eu mă adaptez lumii care mă înconjoară. Când eram tânără și frumoasă, până spre 30 de ani, o grămadă de lume mă privea admirativ, pe stradă, oriunde. Existam pentru cei din jurul meu. Acum, prea puțini se uită iar tinerii mă ignoră cu desăvârșire. Cei de 18, 20 de ani, băieți sau fete, se uită prin mine, parcă nici nu mă văd. Tinerii au lumea lor, au viața lor. Se vor descurca așa cum vor putea, exact cum am făcut și noi, iar problemele cu care se vor confrunta, nu mă privesc. Trăim în lumi diferite iar ei au nevoie de spațiu, de aer, de libertate și peste câțiva ani își vor dori să mor pentru că voi fi o bătrână. Nu vedeți câtă lipsă de empatie au acum față de pacienții care mor de coronavirus? Dacă aud de vreun decedat că era bătrân și bolnav, parcă se simt ușurați. De parcă eu aș fi mai bună. Doar naivii cred că oamenii sunt buni. Aceiași naivi care credeau că Ioahnnis urăște psd.

Cum cade pudra de pe mâinile unui gimnast care se pregătește să urce pe aparat și bate din palme ca să zboare suprlusul, așa se împrăștie oboseala din articolul ăsta. Vă umplu de oboseală ca la color run. Ce să fac? N-am și eu doar zile bune. Poate îmi revin la Cluj. Număr zilele până plec (chiar și așa, cu lipsa de chef și de energie). Sunt îngrozită de ceea ce este în București de sărbători. Mă ia plânsul când mă gândesc că vine decembrie. Am fost aseară la târgul din parcul Drumul Taberei, băi frățică, horrror. Călcam unii peste alții. În 10 minute, caramba. Nu știu cum or putea unii să stea la coadă la mâncare sau la dulciuri, grămadă peste alții, în fum, în gălăgie, cu plozi printre picioare, într-un haos de țipete și muzică de Crăciun. Cum or putea? Clar, au o construcție genetică diferită de a mea. Trecusem sâmbătă și pe la Piața Universității, la caricatura aia de târg cu cel mai urât brad din lume. Alt haos. Nici n-aș intra acolo, clar. Într-un an, Nicușor Dan a ajuns una dintre cele mai mari deziluzii ale bucureștenilor. Recunosc, l-am votat ca să n-o mai văd pe Firea și v-am spus anul trecut, la alegeri, de ce nu aveam așteptări de la el. Până acum am avut dreptate. Nu mai știu de când n-am mai văzut Bucureștiul atât de neîngrijit. E dezolant. De fapt, nici nu-i de mirare. La cât respect au bucureștenii unii față de alții și față de orașul lor, poți să faci aici ce vrei, ei nu vor protesta. Dacă ții cont de faptul că mulți dintre ei sunt veniți de la Cucuieții din deal, aruncă gunoi pe geam și li se pare o afacere bună să plăteasca 30 de ani rată pentru niște blocuri strâmbe printre boscheți de periferie, ce să te mai miri?

Apropos de rată, că tot scriam mai sus despre bătrânețe, am mai avut o revelație. Pe mine mă tot sfătuiesc a-tot-știutorii să dau garsoniera și să-mi fac o rată de vreo 20 de ani pentru o casă mare și frumoasă. Peste 20 de ani eu voi avea 59 de ani. Dacă nu voi fi moartă, probabil că pe-aproape de moarte voi fi. Copii nu am. Deci eu să dau 20 de ani rată, din munca mea, să nu pot face o excursie frumoasă, să nu-mi pot cumpăra o rochie frumoasă, ca să plătesc o ditamai casa și să rămână dracu știe cui! Wow, asta da afacere. Muncești pentru străini. Vă rog eu frumos, când dați sfaturi cuiva care nu are copii, țineți cont de faptul că omul ăla trăiește și muncește doar pentru el. Nu are ce și de ce să lase. Nu are cui. Mama și bunica mea sunt singurele rude apropiate pe care le mai am. Dacă le lovește Omicron, eu rămân singură pe lume la 40 de ani. Rată la casă îmi trebuie mie? Casă mare îmi trebuie? Nu mă leagă nimic de lumea asta. Se fac 2 ani de când mi-am luat garsoniera și m-am mutat singură. Nu am de ce să mă leg pe lume. Eu sunt o mare iubitoare de lux și ar fi ridicol să mă atașez de o garsonieră dintr-un loc ca ăsta. Cum să consider locul meu o casă dintr-un bloc cu alcoolici și cu tot felul de marginalizați social? E doar o casă. Am unde dormi, unde mânca, unde face un duș și mă ajută să evit o relație toxică cu banca. Eu atât am putut. Alții au putut mai mult și îi felicit. Să nu mă leg de nimic mă ajută să trec prin lume ca pe placa de surf. Nimic nu mă trage spre adânc. Mi-am dat seama că m-a obosit foarte mult să mă tot lupt și să mă conving că aici e locul meu, că aici mi-e bine, că vecinii sunt OK. Nu. Nu e locul meu. Nu mă ajută cu nimic să mă mint. Dar văd partea bună a situației.

Mai văd uneori clipuri cu Sadhguru, spune multe lucruri inteligente și utile. M-a uimit ce spunea odată despre yoghini. Unii dintre ei nu au casă, nu au nimic. Au doar hainele de pe ei și vasul din care mănâncă. Când mor, hainele se ard, la fel ca trupurile lor. Pentru ca spiritul să nu mai fie tentat de absolut nimic să se întoarcă. Viața e suferință și spiritul trebuie să meargă mai departe, nu să fie agățat de lucrurile din lume. De când m-am mutat aici, mi-am dat seama că nu sunt legată de nimic. Asta m-a făcut să descopăr multe lucruri frumoase, locuri frumoase, să iau fiecare zi așa cum e. Culmea e că am o viață complet opusă de cea pe care mi-am dorit-o. Am vrut să fiu legată de familia mea, de o casă frumoasă, de soț, de copii, să am responsabilitățile unei soții și mame. Dumnezeu a avut alt plan cu mine și, dacă invidiați un om fără familie, fără rate, fără obligații și care trăiește într-o libertate completă, ca mine, să știți că oricât ar fi de frumos pe val, e un echilibru fragil. Te poți răsturna cu placa și ajungi sub val într-o secundă. Viața unei femei singure nu e așa cum pare.

Scriu de două ore și nu mi-a fost foame. Wow, e ceva. Somn mi-a fost dar foame, nu. Am în față, pe o etajeră, punguța cu grâu. Scurmam azi cu o lingură prin noroiul din fața blocului și puneam în caserolă ca să am în ce planta grâul. Unul dintre cele mai ciudate momente din an este ajunul de Sfânt Andrei când cobor cu lingura ca să adun pământ de lângă bloc. Anul trecut nu plouase, era și foarte frig și m-am trezit eu pe la 9 seara că vreau să plantez grâul. Băi, frate, și băteam cu lingura în pământul ăla înghețat bocnă, dădeam numai în cioburi și pietre, abia am adunat o cănuță. Dacă puneți și voi grâu, doresc să crească frumos și să aveți un nou an bun. Dar, până una, alta, trebuie să ieșim teferi din cea mai teroristă lună a anului.

%d blogeri au apreciat: