Libertatea de a alege

Țineți minte că vă povesteam, cu vreo două luni în urmă, că eram ferm hotărâtă să renunț la facebook? Raportasem un profil pe care erau postate clipuri cu zoofilie și pornografie infantilă și fb îmi răspunsese că nu înclălcau standardele comunității. Mi-a trimis fb de curând un mesaj că a revizuit postările, le-a șters și va bloca acel cont dacă mai apare așa ceva. Între timp eu intrasem foarte rar, ca să mai aflu ceva despre diverse evenimente și nici nu prea mai prezintă interes ca alte dăți. Chiar nu mi-aș mai pierde vremea să văd ce poze a mai pus lumea, ce pisici, ce excursii și petreceri. Nici eu nu mai sunt tentată să postez. Totuși, e ceva care îmi atrage atenția. Sugestiile de prietenie. Nu am dat niciodată add cuiva sugerat de fb pentru că m-am limitat la persoane cunoscute. Dar m-am uitat uneori pe acele profiluri, curioasă fiind de ce mi-au fost recomandate. Într-o zi m-am pomenit cu o altă sugestie de prieten, o femeie super frumoasă, de vreo 40 de ani. Am aruncat un ochi. Băimăreancă, absolventă de UBB, stabilită în București, mamă, serviciu bun, viață socială plină. Femeie frumoasă, deșteaptă și bogată. E atât de simpatică, încât mă tot uitam la pozele ei, una după alta. În multe dintre ele, la concerte, în excursii sau la diverse evenimente, era cu o altă femeie, tot cam de vârsta ei, foarte vesele și fericite amândouă, și mi-am dat seama că erau împreună. Nu le cunosc dar m-am bucurat foarte mult pentru amândouă. Câte cupluri fericite cunoașteți? Și eu tot cam atâtea. De aceea mă bucur pentru toți cei fericiți în cuplu, indiferent de sexul lor și de orientarea sexuală.

E foarte bine că oamenii încep să iasă din tipare și din spălarea pe creier și își permit să fie fericiți. Femeia aceea frumoasă, să-i zicem Cristina, are 2 copii. Probabil că fusese căsătorită. Din diverse motive s-o fi ajuns la despărțire. E regretabil, eu apreciez mult familiile unite, dar a fost dreptul fiecăruia dintre ei să fie fericit separat dacă împreună nu se mai putea. Cu 100 de ani în urmă, poate că nu ar fi putut divorța și ar fi trăit cu forța unul lângă altul, de ochii lumii, deși doar o viață avem și nu trebuie irosită. Acum poate vă gândiți: „Păi da, or fi divorțat că era ea lesbiană și cum să mai fi rămas împreună?” Poate că nu e lesbiană. Am 39 de ani și, pentru că îmi place să observ ce-i în jurul meu, am văzut că oamenii nu intră și nu rămân în relații doar pentru nevoi sexuale. Mai ales la 40 de ani. Doar o persoană imatură limitează relația la sex. Știți cum ziceam când eram copii și vedeam un băiat și o fată împreună, că poate se pupă, poate fac și altceva. Cine rămâne cu mintea la nivel de 7, 8 ani, zice că lesbienele sunt alea care își dau limbi, că gayi și-o bagă în cur unul altuia și că o relație hetero e doar pentru că…vulvă și penis. Atât duce mintea unora (de-asta și au relații mizerabile). O relație se construiește cu parteneri compatibili, nu găsești oriunde un posibil partener compatibil și fiecare dintre noi are alte așteptări de la viața de cuplu. Eu n-am văzut în pozele acelea două femei făcând sex, am văzut două femei fericite împreună. În concediu, la petrecere, la terasă. De-asta sfătuiesc pe oricine să nu se limiteze la tipare pentru că nu ai niciun avantaj din a te încadra în tipare.

Eu am crescut într-o societate foarte strictă, foarte închisă, era comunism, eram înregimentați, trăiam în tipare. Plus că familia mea era descendentă de oameni simpli, toți cu familii și eu n-am avut cum să-mi doresc altceva decât să mă căsătoresc și să am o familie. Eu nu știam cum poate fi altfel. Sau mă rog, știam că se poate și divorțată, ca mama, și cu o viață foarte grea, dar nu asta visam. Eu am vrut să mă căsătoresc, să fiu ca miresele pe care le vedeam în poze, în vitrina fotografului. Mi-am dat seama abia de curând că n-am vrut eu asta. Eu am vrut doar să fiu fericită. Societatea m-a vrut măritată dar am fost păcălită, la fel ca miliarde de femei, că eu aș vrea să mă căsătoresc. Nu tu vrei să te măriți și să fii livratoare de copii. Politicienii și clericii te vor așa. Ei doar se folosesc de puterea pe care o au, ca să manipuleze. De când ești copil, auzi povești cu prinți salvatori și prințese diafane. Pentru că trebuie să-ți inducă, din anii de formare, ideea că rolul tău e să fii soție, să ai copii și cu asta basta. Pentru mine, să merg la slujbe la penticostali, a fost revelator. Acolo tinerii nu au voie să aspire la altceva decât familia. Ca ei au fost oamenii sute de ani. Pentru că înregimentați sunt ușor de condus. Nu vreau să-i jignesc, sunt buni creștini, nu mi-au făcut niciun rău, dar e păcat să te lași influențat 100% de alții și să-ți spună pastorul sau preotul care e rolul tău în viață. Tu știi ce te face fericit și care e rolul tău în viață. Poate că simți nevoia să fii ateu. E treaba ta. Sau poate că cel mai bine ți-e celibatar. Nimeni n-are dreptul să te judece pentru că ai ales asta.

Pe mine m-au jignit multe persoane, pe față sau voalat, pentru că nu m-am căsătorit. Nu le afecta cu absolut nimic starea mea civilă, dar se trezeau vorbind că nu așa se trăiește, că n-am niciun rost, că îmi trece vremea de a face copii, tot felul de aberații. Mă tot întrebam de ce sunt atât de nesimțiți și am descoperit că motivul era invidia. Aveau niște căsnicii de tot căcatul, erau genul ăla de femei bătute de soți sau bărbați care au văzut-o de la neveste doar când au făcut copiii și se răzbunau jignind absolut fiecare celibatar întâlnit. În loc să vadă ce țeapă și-au luat ei trăind după tipare, nu după propria voință, și să rezolve ceva, ei se luau aiurea de cei care le aminteau, prin propria libertate, că au greșit. Lor trebuie să le spună preotul sau filmele cum se trăiește, singuri nu-și pot croi un drum. De aceea acum admir foarte mult pe cei care sunt fericiți, indiferent de drumul pe care l-au ales. Că au o familie, că sunt necăsătoriți, gay, bi, ce-or mai fi, să fi avut puterea de a face alegerile care le-au adus fericirea. Că dacă te iei după instituțiile de spălat creiere, clar rolul tău e să torni plozi, ca să nu rămână fabricile fără salahori. Sunt foarte fericită pentru alegerile pe care le-am făcut și doresc fiecăruia să ajungă într-un punct de mulțumire ca cel în care sunt eu acum. Cred că destinul m-a apărat de a face o prostie, de a alege greșit, pentru că eu eram hotărâtă să mă mărit și să am copii, ani la rând am ținut-o așa, altceva nu-mi doream. În paralel cu obsesia asta a mea cu măritișul, mi-am văzut de viață, am terminat studiile, am început să lucrez, am avansat, mi-am luat o garsonieră și mi-am dat seama, la un moment dat, că toată împlinirea și fericirea pe care credeam că doar căsnicia mi le poate aduce, le am deja. Mă vedeam așa neajutorată și neîmplinită fără un bărbat alături, dar nu vedeam ce realizam singură. Pentru că….spălare pe creier. Cum e văzută o femeie celibatară? Vai, e neajutorată, e vulnerabilă, e neîmplinită, dom’le, că nu e mamă, e vai de viața ei. Sau e numită curvă și egoistă. Cât respect există pentru o femeie care stă singură, comparativ cu statutul pe care îl are o măritată? Pentru că…spălare pe creier și înregimentare.

Revin la Cristina, băimăreanca de pe fb. Mă uitam la ea și mă gândeam: „La cât e de frumoasă, sigur au terorizat-o animalele astea din Sud. Lor li se cuvine orice femeie. Nu au respect față de un refuz, nu au decență, au doar tone de libidinoșeală în program.” Știu cum e pentru că am trecut prin asta. Au fost ani de zile în care bărbații mă considerau foarte atrăgătoare și unii dintre ei mă terorizau. Nu aveau nicio limită și nicio decență. Când aveam 19 ani, o amică s-a angajat pe vară la un bar în Saturn și m-a luat și pe mine. Evident că nu aveam contract de muncă, pe litoral se muncea mult la negru. Din prima zi când m-am dus, patronul venea după mine când mergeam la wc iar cabina de femei era lângă cea de bărbați. După vreo 3 zile mi-a zis, când eram doar noi 2 în bar, că sigur ne vom înțelege amândoi și că abia aștepta să rămân singură pe tura de noapte ca să mă rupă în două. Am plecat, evident că nu am mai mers acolo, și am zis că mai bine aș ieși cu o femeie, decât să mai pună vreodată mâna pe mine un bărbat. Aveam 19 ani. Între timp au trecut 20 de ani cu alte și alte mizerii. De-asta am spus că n-aș garanta pentru lesbianismul doamnei de pe fb. Ajungi uneori să spui: „Mai bine ies cu cineva de același sex cu mine.” Dacă scopul relației nu este să ai copii, ce contează sexul partenerului? E important să fii fericit. Când o ții obsesiv cu relația bărbat-femeie și jignești orice alt fel de relație, e clar că nu-ți pasă de împlinirea unui cuplu, ci vrei doar să fie livratori de copii. Bărbații și femeile se dau la montă sau sunt liberi să trăiască așa cum vor, cât timp nu fac rău cuiva? Compatibilitatea între doi oameni e ca un mecanism de finețe. Sunt necesare atâte elemente! Dacă elementele comune fac mecanismul să funcționeze, sunt doi oameni norocoși, altceva nu contează.

Dacă împlinirea voastră nu implică ceva ilegal sau nu afectează pe altcineva, trăiți așa cum vă place. La finalul vieții nu contează dacă ați primit premiul de popularitate sau de obediență, ci contează dacă ați fost fericiți. Nu căutați să fiți pe plac altora, pentru că nu mâncați la masa lor și nu vă achită ei întreținerea sau hainele. Mă bucur că trăim vremuri cu o anumită deschidere și în care oamenii încep să înțeleagă adevărata dimensiune a libertății. În primul rând că nu e musai să te legi de altcineva. Faptul că eu, ca femeie, am putut alege cum să trăiesc, și nu am fost forțată să mă mărit și să am copii, e minunat. Ce-o fi fost în capul meu să o țin langa cu familia, ani de zile? Bine că măcar am avut un minim de responsabilitate și am ținut ștacheta sus, nu m-am mulțumit cu orice, ca să nu ajungă copilul meu un amărât, ci să fie bine crescut, bine instruit și cu moștenire consistentă, iar asta m-a ferit de dezastru. Acum nici măcar nu-mi mai pun problema de relație, ce mai contează? Viața mea e atât de completă, atât am meșterit la toată împlinirea asta, încât mi se pare ridicolă ideea că aș avea de ce să caut partener. Poate că peste 3, 4 ani voi gândi altfel, poate că voi fi cu cineva, dar acum totul e atât de clar și de așezat, încât nu vreau să tulbur momentul, așa cum nu-ți vine să tai un tort ornat ca o operă de artă.

%d blogeri au apreciat: