În inima oboselii

Ființa inferioară se pregătește să facă bagaje pentru că duminică dimineață pleacă în orașul ființelor superioare. Am luat marți concediu și un minut n-am stat. Toate se adună în concediu. M-am uitat la prognoza meteo pentru Cluj. Când am văzut doar temperaturi negative, mi-am zis: „Alexandra! Geacă!” La clima din București nu-i stres, și nu-mi iau lucruri groase. Ce făceam eu azi? Umblam prin magazine să-mi iau geacă de mare frig.

Sunt atât de obosită, nu doar pentru cât am robotit zilele astea prin casă și câte am avut de făcut prin oraș, ci s-a adunat oboseala de un an. Cu o lună în urmă, când au murit de coronavirus cei 2 unchi ai mei, a fost neașteptat, stupefiant, trist, dar am zis că asta e, n-avem ce face, oamenii mor. Unul a fost înmormântat în București, unde trăise de la 14 ani, de când venise la liceu. Celălalt a fost înmormântat în comuna Limanu, unde trăise toată viața. După ce l-am iertat pe unchiul Ștefan pentru toate răutățile pe care mi le făcuse, nu m-am mai gândit la ei. Dar nu-mi pot explica de ce, exact noaptea, când sting lumina și mă bag în așternut, îmi vin amândoi în minte. Și nu e vorba de amintiri pe care le am de când trăiau, ci nu mă lasă gândul că sunt morți, că pur și simplu au murit. 2 oameni cu care am stat la masă, cu care am stat de vorbă, care au făcut parte din copilăria mea. Unul e într-o cutie de lemn sub pământ la Limanu, altul la București, în frig, beznă și umiditate. Parcă nu-mi vine să cred. Peste asta, mă și trezesc brusc în timpul nopții pentru că am vise legate de moarte sau pur și simplu visez iar că au murit amândoi. Chestia asta ține de vreo două săptămâni și m-a epuizat enorm. Mă gândeam azi că o fi din cauză că e un doliu atipic, pentru că n-am fost la înmormântarea lor. Una e doliul când participi la înmormântare, când priveghezi, când jelești și îți iei adio, alta e să fii nevoit să te acomodezi cu gândul că acel om a murit. Asta lungește doliul și te cam zăpăcește. De aceea eu sfătuiesc pe oricine, în măsura posibilității, să participe la înmormântările apropiaților. Mie acum îmi este foarte greu. Îmi aminteam azi o grămadă de momente cu ei și plângeam. Și mă gândesc că plec la Cluj, o să stau singură și nu știu cum îmi va fi să mă trezesc în creierii nopții, cu gândul la moarte, într-o casă străină, la sute de kilometri de casa mea. Mâine voi încerca terapia cu scrisoare, care a funcționat când murise o amică de-a mea și m-a sfătuit o psihologă să îi scriu o scrisoare de adio și apoi încă una, în care să-mi imaginez ce mi-ar răspunde ea de adio. Funcționează foarte bine chestia asta, inclusiv când vrei să închei definitiv relații cu oameni care încă trăiesc.

Peste doliu și somnul cu gânduri la moarte, m-am luptat câteva zile cu faptul că nu mai vroiam să plec. Am plătit 2200 lei cazarea pe 14 nopți și voi plăti 300 lei drumul, am făcut rezervarea din mai, pentru că anul trecut am fost terorizați de petarde și de colindătorii (cerșetori infecți) din transportul în comun. Chinul ăsta a fost ani de zile în București în decembrie dar anul trecut a depășit tot ce se putea imagina. Am crezut că fac infarct din cauza petardelor asurzitoare. Când ziceam decembrie, mi se făcea rău. Bucuria mea era că plecam la Cluj de sărbători. Ei bine, anul ăsta nu mai sunt nici petarde, nici jeguri ambulante cu colindul prin metrou. În loc să mă odihnesc liniștită în casa mea, eu am dat o grămadă de bani pe cazare și voi sta două săptămâni în cel mai scump oraș din țară. 9 ore o să merg până la Cluj, în loc să mă odihnesc, într-una dintre cele mai grele și triste perioade ale acestui an. Nu știu cum au reușit să-i determine pe împuțiții ăia, după ani de zile, să nu mai urle colinde în metrou, să nu mai intre la metrou măcar. Au fost câțiva, la începutul lunii, dar apoi au dispărut complet. Iar de petarde, nu știu ce să zic, este un miracol. În condițiile astea, mi-a pierit tot cheful să plec, nu mai vreau nici Cluj nici nimic, după ce că în vară, când am fost, nu mi-a plăcut deloc orașul. Nu, nu mă tem de petarde la Cluj, pentru că voi sta peste drum de sediul Poliției Cluj-Napoca și mi-a spus și proprietara că este exclus să fie acolo petarde. Aș vrea să înțeleagă cineva cât vreau să mă odihnesc. Altceva nu vreau. Nici petreceri, nici gălăgie, muzică, nimic. De-asta nu contează unde voi fi, puteam să rămân și în mahalaua asta în care locuiesc, măcar să fie liniște și să dorm. Cum e acum.

Toată lumea are așa, o mică explozie de entuziasm, când aude că plec, doar eu n-am nicio tragere de inimă. Singurul lucru care mă bucură e că voi călători prin zone foarte frumoase. Trecem pe Valea Oltului, pe la Sibiu, traversăm munții, după cât a nins zilele trecute, va fi foarte frumos. Și mai e un motiv pentru care nu-mi vine să plec. Pentru mine, 2021 a fost un an extraordinar. S-au întâmplat o grămadă de lucruri. Am făcut ce mi-am dorit mai mult, am călătorit. Să plec din București a însemnat să pot face diferența. Eu și azi-noapte am adormit cu lacrimile pe față, pentru că îmi amintisem cum, în dimineața de 8 octombrie, la micul dejun, simțeam că vroiam să mor la masa aia, în Miercurea-Ciuc, decât să mă mai întorc la București. Dacă mai găsesc un loc după care să plâng cât plâg după Secuime, o să mor de inimă rea. Simt că n-am curaj să mai plec din București pentru că nu vreau să-mi transform toate concediile în niște dezastre, plângând peste tot că nu vreau să mă mai întorc în București. Dar Clujul nu e Miercurea-Ciuc și sunt slabe șanse să-mi intre la inimă niște oameni care se cred centrul universului, ei și orașul lor frumos și modern cum n-a mai văzut galaxia.

Peste toate chestiile astea, am mai și făcut sâmbătă ceva care mi-a stricat toată săptămâna. M-am gândit că aveam telefonul plin de mesaje. Fiind sâmbătă, aveam ceva timp și mi-am zis să le șterg, că erau acolo cu zecile. Și tot citeam și ștergeam eu sms după sms, și am ajuns la cele de la Fan Courier. Uitasem complet că nu ștersesem sms-ul de pe 18 decembrie 2020, când mă anunțau că îmi vine retur cadoul de Crăciun pe care-l trimisesem. Când l-am recitit, am simțit că mi-a aruncat cineva un pumn de ace de gheață în piept și că apoi am înghețat cu totul. Mi-am amintit tot ce am trăit atunci. Cum n-am putut să mai vorbesc, cum am dus cadoul retur la magazin, tot, tot. Era vineri, fix cu un an în urmă. Toată săptămâna asta mă lua plânsul, pe oriunde. Mă sprijineam cu fața pe brațe și plângeam. Ultimul lucru de care aș mai fi avut nevoie, era să mă gândesc la tot ce s-a întâmplat atunci. Începeau să-mi tremure și articulațiile falangelor când îmi aminteam cum a fost, toate mă dureau. A trecut un an. Nu mai știu nimic de el. Poate că mă urăște. În seara asta mă gândeam că, poate cel mai rău din toate, e faptul că un om pe care l-am plăcut atât, mă urăște. Mi-am dat seama că, atentă la tot ceea ce am simțit eu, nu m-am pus în locul lui vreun pic. Fiecare dintre noi a perceput complet greșit mesajul de la celălalt, deși fiecare și-a dorit să nu facă rău. Pe măsură ce am vrut amândoi să fie bine, a ieșit tot mai prost. Poate pentru că el nu s-a pus în locul meu și nici eu, în locul lui. Ar trebui să nu-mi mai pese că există dar și în seara asta mă gândeam că n-am văzut un bărbat mai frumos ca el. Îmi aminteam cum arată din spate, cum se vede, deasupra gulerului cămășii, acel gol dintre două tendoane, de pe care pornește baza tunsorii, părul des, mereu tuns impecabil. Aș fi stat o grămadă în spatele lui, să-l văd. În prima noastră conversație i-am spus că mi-ar plăcea să am un frate ca el. L-am mințit, ca să nu par intruzivă, și el m-a crezut. I-am spus că îmi place cum își așează ochelarii când îi alunecă pe nas. Mi-a plăcut tot la el. Tot. Doar că nu m-am pus în locul lui. În seara asta m-am întrebat cum o fi să nu poți dansa la o petrecere, când dansează toată lumea, cum o fi să nu poți fugi la o urgență, la un pericol, la un sport. Să ai ani din viață petrecuți pe la Ortopedie. Să n-aibă ceilalți răbdare cu tine, când se grăbesc. Nici eu n-am avut răbdare cu el. Îmi spunea prietena mea cea mai bună: „Gândește-te câte răutăți o fi suportat omul ăsta, câți or fi fost sarcastici cu el sau i-or fi făcut glume proaste, cât o fi suferit. Încearcă și tu să-l înțelegi.” Eu credeam că toți îl văd cum îl vedeam eu, inclusiv el însuși. Un om fermecător, cu totul. Cei care ne plac, ne plac exact așa cum suntem. Am intrat în seara asta într-un magazin să cumpăr un calendar de perete și, când să plec, mi-au picat ochii pe un stand cu decorațiuni de brad, exact pe cea cu numele lui, din toată multitudinea de nume. Acum nu-mi mai pare rău că a refuzat cadoul de Crăciun de la mine, anul trecut. Îmi pare rău că fiecare dintre noi nu a putut vedea lucrurile din perspectiva celuilalt. Poate că mâine n-o să mă mai gândesc deloc la asta. N-o să-mi mai pese.

Nu, nu mai am și alte motive să plâng. Toate astea sunt suficiente, oricum. S-au amestecat și m-au obosit maxim. Mai sunt și zile de-astea care ne pun jos. Iar mâine fac bagaje și mă pregătesc să văd munții ninși, să revăd minunatul Sibiu și să ajung apoi în orașul celor mai deștepți, frumoși, gospodari și evoluați oameni. Dacă nu am timp să mai scriu, vă zic de acum să aveți sărbători așa cum vă doriți, să fiți sănătoși, să primiți multe daruri și să ne regăsim cu bine în 2022. Și dacă am făcut cine știe câte greșeli în articol, să știți că l-am recitit înainte să-l public dar probabil că mi-au scăpat, cum fac de la o vreme și cred că mi-a ronțăit coronavirusul creierii, de-mi scapă atâtea greșeli la scris.

%d blogeri au apreciat: