Frumoasele amintiri

Nu aveam nici cea mai mică intenție de-a scrie azi, vroiam doar să beau un ceai cald când aș fi ajuns acasă și apoi să mă fi pregătit de culcare. Am băut ceaiul, bun, dar am ales să scriu pentru că, în mod ciudat, sunt inundată de o bucurie pe care mi-aș dori s-o aibă fiecare om, mai ales într-o perioadă ca asta, când tot încercăm să ne ținem moralul sus. Nu dau sfaturi în acest articol, nu veți avea revelații citindu-l, poate veți considera că nu v-a ajutat cu nimic. Recunosc, îl scriu doar de drag și de bucurie.

Psihologii spun că, la anumite intervale de timp, avem aniversarea unor momente pe care le-am trăit. Se poate ca, de exemplu, la 2, 10, 20 de ani după un accident sau după un eveniment fericit, să-ți amintești foarte clar trăirile de atunci, pentru că au fost foarte puternice. Zilele astea mi-am amintit, fără să vreau, ce făceam în 2020 pe timpul ăsta. Era frumos, nici nu cred că auzisem încă despre supa de liliac. Stăteam la Dristor, în elegantul apartament (ultimele luni din viața mea de chiriașă) și seara mă uitam câte 10, 15 minute la Turist acasă, pe youtube. Atunci mă uitam pentru că mă bucuram tare mult să-l revăd pe Cătălin Nunu, era un fel de revelație jurnalistică pentru mine, de fapt o revelație din toate punctele de vedere. Pentru Cătălin mă uitam. Acum, după 2 ani, amintirea acelor momente a venit peste mine exact ca aniversarea de care zic psihologii. Nici nu mă mai gândisem la ce făceam în ianuarie 2020 dar am flashbacks de la emisiunile lor filmate prin toată țara. De data asta, însă, mi-o amintesc mai clar pe Alexandra Albu și mă bucur de aceste amintiri. Dintre toți oamenii din lume, nu știu de ce exact la ea m-a dus gândul mai mult zilele trecute. Mi-a fost dragă toată căldura pe care o transmitea, de când am văzut-o prima oară, la Turist acasă, și până la ultima emisiune, cu Marius Pancu, la prezidențialele americanilor, în toamna lui 2020. Mi-e dor s-o văd pe Alexandra, chiar mi-e dor, dar de vreun an e mamă și cred că e o experiență super. La 3 dimineața m-am trezit ca s-o văd cu Pancu, comentând alegerile din SUA. Picam de somn în fața laptopului, cu o pătură pe mine, și mi-o amintesc ce atentă stătea pe scaun, să-și ascundă, în rochia neagră, burta așa de mare, în care era un copilaș. Din primăvara lui 2020, când o vedeam la știri și mi-am dat seama că era gravidă, am avut un singur gând: „Alexandra va avea o fată care îi va aduce mai multă împlinire decât orice altceva. Unii părinți sunt doar părinți, alții sunt părinți norocoși pentru ce copii le-a dat Dumnezeu dar Alexandra face parte dintre părinții binecuvântați.” Poate că n-are o fată, poate că doar am avut eu așa, un gând, dar cred că este o mamă binecuvântată nu doar prin faptul că are un copil foarte drăguț, ci pentru că îl va crește bine. Nu contează doar să ai un copil bun, ci și să fii un părinte bun.

Mă întreb uneori de ce a lăsat o amprentă așa de puternică în mine faptul că am văzut acele fragmente de Turist acasă. Dacă nu le-aș fi văzut, eu nu m-aș fi decis să-mi cumpăr garsoniera. Pandemia m-ar fi prins tot chiriașă. Când i-am văzut pe Alexandra și pe Cătălin prin tot felul de locuri frumoase din România, am zis: „Gata, îmi iau casă. Vreau și eu să merg în excursii dar banii mei se duc pe chirie! Mică, amărâtă, cum o fi casa aia, o iau, nu fac niciun împrumut, ca să-mi ajungă banii să călătoresc.” Dacă nu i-aș fi văzut pe ei, făceam împrumut, intram într-o relație cu banca și aș fi stat lipită de casă, în loc să călătoresc. Toate locurile frumoase pe care le-am văzut în 2020 și 2021 au legătură cu acele momente în care ei mi-au făcut poftă de ieșit în lume. Iar zilele astea mi-i amintesc atât de clar, ba la munte, ba la mare, cu ce interes mă uitam la ei cu 2 ani în urmă. Cum dârdâia Cătălin într-o dimineață la munte, ținea microfonul cu o determinare de parcă ar fi fost singura lui șansă de a se opri din dârdâit. Și Alexandra numai zâmbet. Ei filmaseră în 2019, eu i-am văzut în 2020, 100 de ani parcă au trecut de atunci. Digi24 încă nu se transformase în Martorii lui Covid (cum îi numește lumea pe net), totul era atât de lin și de armonios pe lume, față de ceea ce e acum. Poate că mă gândesc cu atâta drag la ei 2 pentru că au fost fix în ultimele zile liniștite și frumoase, înaintea fracturii ăsteia care ne-a zăpăcit viețile tuturor. Mi-e dor s-o văd pe Alexandra, o profesionistă, un om cald și dedicat, dar cine știe dacă mai revine vreodată pe tv? Eu, dacă aș fi jurnalistă, nu aș mai reveni. Nu în situația asta și având în vedere în ce hal au acaparat politicienii presa de când lupta pentru putere, la nivel mondial, a devenit lipsită de orice scrupule. Mi se pare că jurnaliștii se irosesc și e păcat de ei ca oameni.

Am fost binecuvântată cu acele momente liniștite și frumoase din ianuarie 2020 când, la fel ca azi, veneam de la serviciu sau din oraș, îmi făceam un ceai, apoi mă uitam la Alexandra și la Cătălin, un pic azi, un pic mâine și m-am hotărât să-mi iau casă cât mai repede. Dacă nu îi vedeam pe ei, poate că nu eram azi în casa asta, ci în alta mai mare, cu o rată pe cap și fără să fi văzut atâtea locuri frumoase, fără să fi stat de sărbători două săptămâni la Cluj. Uneori, oameni străini pot avea influență mai mare asupra noastră decât au cei apropiați nouă. Acum, după 2 ani (Doamne, ce ani!), e ciudat că mi-o amintesc pe Alexandra cu mai mare bucurie decât mi-l amintesc pe Cătălin, deși atunci eu mă uitam doar ca să-l văd pe el, că-mi plăcea tare. Să-mi amintesc cum dădeam play, beam din ceaiul meu fierbinte și îi vedeam ba la Uzlina, ba la Breb, ba la Cazane, e așa de liniștitor și de nostalgic! Acum, dacă m-aș uita, n-ar mai fi ca atunci, pentru că eu nu mai sunt ca atunci. Niciun moment din viețile noastre nu se mai întoarce. Fiți pe fază la orice bucurie, trăiți-o cu toată forța, ca să aveți amintiri frumoase!

%d blogeri au apreciat: