Cluj (I)

Hai, că a venit și momentul Clujului. Încep cu dimineața de 19 decembrie, când am plecat din București. După cum vă spuneam, avantajul meu e că stau foarte aproape de autogara Militari și în 3 minute am ajuns la autocar. La 7:30 am pornit spre Cluj cu Fany, firmă de transport clujeană. Autocarul arăta într-un mod de-am zis că se va dezintegra până acolo dar am ajuns cu bine. Cât a costat? 130 de lei. Vremea era foarte frumoasă dar eu nu aveam în cap altceva decât să ajungem la munte, să vedem zăpada, eram convinsă că imediat ce ajungeam la munți, va fi un peisaj de poveste până la Cluj. Wrong. Speranțele mele s-au spulberat pentru că zăpadă era doar pe creste și pe niște versanți de pe la Sibiu. În rest, o secetă de nu mai recunoșteam peisajul verde și frumos pe care-l văzusem în iunie, când am fost în Apuseni. Am mers pe Valea Oltului deci slăbuț rău cu zăpada. Șofer amabil, liniște, autocarul destul de liber, m-am extins pe două scaune. Am mers 9 ore dar m-a furat peisajul și abia în Alba simțeam că începusem să mă plictisesc iar momentul în care nu mai aveam răbdare a fost la Turda. Opriri dese, am și mâncat la un restaurant, chiar a fost ok drumul. Pentru că au oprire și în Sibiu, anul ăsta tot cu ei vreau să merg și la Sibiu.

Ce-mi dorisem eu să revăd? Panorama Clujului, la coborârea spre oraș dar, ghinion. Era o ceață imensă și n-am văzut ni-mic. Apropos de ceață, prima mea impresie despre Cluj: are o climă ciudată. Într-o zi se succedau câte 5 fenomene meteo, m-a năucit complet. Dimineața soare, după vreo două ore se înnora brusc, ploua un pic, se oprea ploaia, cobora ceața, ceața se transforma în burniță, se oprea burnița, iar ieșea un pic soarele, iar nori. Nu știam dacă să-mi iau umbrelă, nu știam ce vreme mă va prinde în oraș. Pe unde am locuit în decursul timpului, vremea era stabilă, nu așa ceva. Revin la călătorie. După ce ne-a debarcat la autogară, am mers ușor-ușor către casă pentru că nu aveam mult bagaj (și am o frică totală de taximetriști, din cauza unor experiențe trecute). Mai cu un ochi pe hartă, mai întrebând, am ajuns. Am stat în centru, pe Bd. Decebal, într-o căsuță numită Cozy house Decebal (o găsiți pe Booking). M-a preluat proprietara, mi-a dat cheile, mi-a făcut instructajul, eram topită de oboseală, nu doar din cauza drumului, ci și din cauza nopților dormite oribil în București și a halului de tristețe în care eram. A plecat și am rămas singură pentru două săptămâni. 150 lei pe noapte pentru o casă complet echipată, în centrul Clujului, cred că a fost rezonabil. Aveam inclusiv cabină de duș cu hidromasaj și radio stereo și-mi amintesc cu amuzament de cabină, pentru că de acolo ascultam muzică. Mi-a plăcut în special Radio Kolozsvar și găteam eu sau mâncam prin bucătărie și, din cabina de duș, se auzeau în toată casa rock de unguri, balade de unguri și diverse melodii din topuri. Măcar la radioul ăla nu era multă vorbărie aiurea, de aceea l-am ales.

Concediul meu s-a împărțit în două. Prima săptămână în care am murit de frig (și în casă și afară) și a doua săptămână cu vreme rezonabilă în care am simțit că revin la viață. Centrala mergea bine, dar am identificat eu care era problema, după câteva zile în care am dârdâit rău. Căldura era setată să pornească la 22 de grade iar termostatul era pus pe o etajeră aproape de aragaz. Era suficient să fac un ceai sau să gătesc ceva și nu mai pornea centrala câte 4 ore, pentru că se menținea aerul cald, dar nu făcusem corelația de la început. Ziua erau -6 grade, noaptea erau -10. Să stai cu caloriferele reci câte 4, 5 ore, în casă pe pământ, era oribil. Am chemat proprietara, nu știa nici ea de ce se încălzesc caloriferele atât de rar, a dat termostatul de pe auto pe manual, a plecat și am rămas tot așa. M-am prins eu apoi de situație, văzând că dacă nu foloseam aragazul, mergea mai bine căldura. Am luat frumos termostatul de pe etajera lui pește și l-am pus în hol. În sfârșit, s-a făcut și în casa aia căldură, mergea centrala bine. Cât o fi plătit femeia la gaze, nu vreau să mă gândesc. Dar nici eu nu mai puteam sta cu picioarele sloi pe gresia și parchetul ei. Dacă știi că e atât de friguroasă casa, n-o mai închiria iarna, dar nici să stea oamenii cu țurțuri. Chiar era o casă friguroasă. În rest, n-am avut de ce mă plânge. Foarte liniște, foarte plăcut, curat, elegant.

La Cluj nu mi-au priit apa și energia, ceea ce m-a făcut să revin în București ca o baterie descărcată, deși relaxată și cu amintiri frumoase. Beam apă de la supermarket dar în rest foloseam apă de robinet și a fost pentru prima oară, din câte locuri am vizitat, când apa mi-a dat interiorul peste cap. Probleme digestive, am slăbit (mai ales la cât făcusem și frigul și consumasem calorii), asta chiar a fost aiurea. Iar energia, cum să spun? Am simțit constant gol în jur, cu nimic nu m-a hrănit orașul, mi-am consumat până la ultima resursă energia pe care o aveam din București și în ultimele două zile abia așteptam să mă întorc pentru că eram sleită de puteri. N-am nicio compatibilitate cu Clujul. În toamnă, după două zile la Miercurea-Ciuc, m-am întors fully charged, simțeam că pluteam, la fel e și când mă întorc de la Mangalia dar acum a fost…ciudat rău.

Înainte să plec, știți că mă îngrijoram de somnul meu cu treziri bruște, cu gândul la cimitire, morți, etc. Nu am mai avut problema asta, chiar după ce am scris acel articol, am dormit bine și la fel a fost și acolo, cu excepția a două nopți nasoale și coșmăroase dar ele au povestea lor și va veni și rândul ei.

Închei articolul cu finalul primei zile. Deși eram frântă de oboseală, am ieșit să mă plimb. Am vrut să văd și eu târgul de Crăciun al lui Boc. O frumusețe de târg. Peste cel al lui Nicușor? Peste. Nici nu se putea compara gioarsa aia de brad din Piața Universității cu bradul clujenilor. Nu mi-a ieșit cine știe ce poză, dar prindeți esențialul:

A fost primul moment în care mi-a fost jenă, comparând Bucureștiul cu Clujul. Au mai urmat și altele iar acum, la final, întrebarea: sunt clujenii ființe superioare? Cu un sarcasm care viza această afirmație, începusem ultimul articol din 2021. În articolul următor vă spun părerea mea, formată după două săptămâni petrecute printre ei.

%d blogeri au apreciat: