Cluj (II)

Cu toate că, în prima săptămână de ședere, erau niște temperaturi de groază, totuși n-am stat lipită de casă. Dar nici mult nu rezistam pe afară. Doream să fac atâtea lucruri, că nu știam ce să pun mai întâi pe listă. Ce avusesem eu în cap încă de când făcusem rezervarea? În 2020 descoperisem o melodie a celor de la Hara, se numește Ne vedem la Cluj. E amuzantă, cu un text simpatic și cântă Flavius la un moment dat: „UBB, UMF, se duc zilele/ Și-apoi pe Cetățuie cu stelele.” M-am gândit: „Ce-o fi cetățuia? Vreau să ajung acolo când merg la Cluj.” Este o fortificație construită pe un deal numit tot Cetățuie. De acolo se vede tot orașul. Așadar, într-un amurg senin și friguros, m-am suit în dealul Clujului. Soarele era spre apus, am făcut și niște poze, erau vreo 2, 3 oameni, liniște, frumos.

Iată și Cluj Arena (plan îndepărtat), locul de unde bieții clujeni sunt terorizați anual cu decibelii de la festivalul drăcesc, Untold:

Am citit odată un articol despre Untold, pe un site de-ăsta de paranoia cu iz religios, am murit de râs. Găsiseră o grămadă de indicii că e festival de sataniști. L-am căutat, iată-l, dacă vreți să vă amuzați. Dacă totuși au dreptate, eu scap, oricum nu merg la Untold, mă mântuiesc. Revin la plimbarea pe deal. Am fost de două ori acolo, am și trecut pe sub fortificație, avea tavanul învelit în plasă, era un afiș că se desprind pietre din tavan, am trecut repede. Pe cetățuie cu stelele, unde îți cad pietre în cap. Glumesc, nu am vreo intenție să jignesc orașul care m-a găzduit și m-a ajutat să am sărbători liniștite și fără petarde de lobotomizați. Chiar dacă voi mai scrie despre lucruri care mi s-au părut ciudate, nefamiliare, nu o fac în sensul de jignire.

La Cluj am avut ocazia să încerc mâncăruri noi. Niciodată nu mai mâncasem palanețe, castane prăjite, prăjitură cu mălai și lapte, broscuțe sau Vis vienez. Ce sunt palanețele? Niște plăcinte din aluat de pâine, cu diverse umpluturi, se vând la patiserii. Eu am luat cu cartofi, înăuntru avea un fel de piure de cartofi cu paprika. Era așa și așa, nici bună, nici rea, nu mi-a picat prea bine, a doua oară nu am mai luat. Prăjitura cu mălai și lapte chiar era bună, semăna cu o budincă și, contrar așteptărilor mele, nu avea gust de mămăligă. V-o recomand. Broscuțele sunt cartofii noștri, prăjitura făcută din resturi, doar că la ei sunt modelate într-o așa-zisă formă de broscuță, au o glazură verde foarte bună, ochișori și câte o guriță drăgălașă. Visul vienez este o prăjitură cu cremă de unt și vanilie, blat cu nucă, total diferită față de ce prăjituri avem noi în sud, dar bună. Am cumpărat-o de Revelion, alături de o Pavlova, de la singura cofetărie pe care v-o recomand în Cluj. Se numește Carpați și este chiar peste drum de statuia lui Matei Corvin, în Piața Unirii.

Apropos de cofetăria Carpați, ajung la încă un aspect complet nou. În primele două zile, nu aveam curaj să interacționez cu oamenii. Lentoarea lor mă scosese din minți. În prima seară, căutând târgul de Crăciun, am întrebat niște fete cum ajung acolo și modul în care m-a ghidat una dintre ele, până spunea o propoziție, până întindea mâna să arate strada, m-a șocat. De fiecare dată când ceream cuiva indicații, ajungeam în punctul în care îmi venea să-i spun: „Zi odată! Doamne, moare omul cu voi! Sigur aici nu duce salvarea multă lume la spital pentru că dacă sunați la 112, până explicați ce are bolnavul, e deja mort.” Citisem prin noiembrie un articol despre un clujean care chemase două prostituate și, la final, pentru că nu s-au înțeles la plată, ele i-au dat cu detergent de aragaz în ochi și au fugit cu televizorul și cu niște bani. Când am ajuns la Cluj, mă gândeam: „Cum or fi fugit femeile alea cu un televizor, când le ia un sfert de oră numai să-l scoată din priză?” A fugi cu un televizor la Cluj este cu totul altceva decât a fugi cu un televizor la București, de exemplu. Na, fiecare cu fuga și cu televizorul lui. De Revelion, când am fost la cofetărie să iau prăjiturile, erau două vânzătoare și 3 clienți. Până i-au servit pe cei 3 clienți, am zis că vine și 2023. În București, dacă cineva servea așa, era linșaj. Pe bune. În 2020, unul dintre colegii mei de birou, clujean stabilit în București, a fost dat afară din probă, deși era brici pe treaba lui, pentru că era atât de lent, încât l-a scos pe director din minți. E o diferență imensă de ritm între cele două orașe. Partea bună e că mi-au transmis din stilul lor atât de pașnic și de răbdător și m-am simțit adusă la un echilibru pentru că eu mereu eram pe un plus de energie, hiperkinezie, Speedy Gonzalez.

Ce ziceam la finalul articolului trecut? Am ajuns la concluzia că sunt clujenii ființe superioare sau nu? Cred că orice om normal știe că nu există ființe superioare și inferioare. Dumnezeu ne-a creat pe toți cu iubire, egali și conectați la aceeași Sursă. Diferența o face educația. În Cluj oamenilor le pasă. Le pasă cum arată când ies pe stradă, le pasă ce atitudine au, le pasă dacă este curat orașul, le pasă de semenii lor. În București, mai slăbuț la capitolul ăsta. Să vă dau un exemplu: de fiecare dată când mergeam la supermarket, văzând cum vorbeau casierițele cu clienții, credeam că erau cunoștințe, ceva prieteni. Până când, văzând că așa era mereu interacțiunea în magazine, mi-am dat seama că nu se cunoșteau. Când am realizat că niște oameni străini pot conviețui la modul ăla, am simțit că îmi vine să mă întorc în București și să fac Bataclan 2, vă recunosc cu toată jena. Ce Bataclan? Cu bomba atomică m-aș fi întors (o spun cu sens figurat și fără a instiga la violență). Nu am văzut în Cluj oameni lătrând unii la alții. Nu am văzut în Cluj oameni scuipând pe jos. Auzisem asta dar nu crezusem. Chiar nu scuipă nimeni pe jos. Nu vezi o hârtie, un gunoi, nimic. Este o curățenie exemplară. Oamenii sunt conștienți de faptul că trăiesc într-o comunitate și caută să-și facă viața ușoară reciproc. Până să trec de munți, eram convinsă că țara asta e tarată de Comunism, că ne e imposibil să fim oameni unii cu alții după atâția ani în care ne-am bătut pe mâncare, ne-am turnat rudele și prietenii la Miliție, am trăit în frică și întuneric, oamenii cavernelor, animalizați. Dar când am fost la Sibiu, când am fost în secuime, când am văzut acum și Clujul, m-am gândit: „La ei n-a fost Comunism? N-a fost sărăcie, n-a fost securitate, n-am mâncat aceeași pâine amară toți? Cum pot oamenii din Cluj și din Miercurea-Ciuc să-și vorbească de parcă sunt cunoștințe cu toții?” Fie că-s vremuri bune sau rele, fie că e sărăcie sau prosperitate, cine are în memoria genetică nemernicia, va naște și va forma nemernici iar cine are bunul simț, va forma oameni cu bun simț.

%d blogeri au apreciat: