Cluj (III)

Când am scris despre mâncăruri testate la Cluj, credeați că am uitat de varza a la Cluj? Nu, cum să uit? Dar e de povestit mai mult decât un rând, două.

Într-o altă zi geroasă, plimbându-mă prin centru, am întrebat un tânăr care scana certificate verzi la târgul de Crăciun, unde pot mânca și eu o varză a la Cluj. M-a trimis către un restaurant numit Vărzărie. Doamne, Dumnezeule, anii ’90 au venit peste mine cu o bodegă dubioasă unde am simțit că voi strânge de gât ospătărița. Nu vă recomand acel loc. Frig, fețe de masă ponosite, veselă ciobită, un miros înecăcios de mâncare în tot restaurantul. O singură ospătăriță, sictirită și lentă. Am mai luat de acolo și tăiței cu nucă, au fost chiar buni. Celebra lor varză nu prea m-a dat pe spate, din simplul motiv că mie nu-mi plac mâncărurile gătite cu varză acră (cu excepția sarmalelor). Cei cu care am mai vorbit prin Cluj mi-au zis că acel restaurant este, într-adevăr, din anii ’90, are servire cam nasoală și că singurele avantaje acolo le reprezintă prețurile mici și mâncarea bună. Când mergeți la Cluj, dacă vă riscați, treaba voastră. Din cauza acelui loc, n-am mai avut curaj să mai intru în vreun restaurant sau cafenea la Cluj. Nu că aș fi vreo mare amatoare de mâncat în oraș.

Pe unde am mai fost în zilele friguroase? La Muzeul de Artă. Unde este muzeul? În palatul Banffy de lângă Piața Unirii. Nu m-a impresionat, recunosc. Are o colecție imensă, ce-i drept, dar palatul necesită renovare iar aspectul de vechi m-a deprimat. Supraveghetoarele, niște plictisite, scârbite de viață. Tiparul bugetarului amărât, care simte că-și irosește viața, este răspândit prin toată țara. Deschiseseră obloanele care dădeau în Piață și bătea soarele în tablouri, aveau oamenii ăia un drag de muzeu, de nu mai puteau. Era taxă pentru fotografiat dar eu am făcut o ilegalitate și, pentru că mi-a plăcut succesiunea sălilor din palat, iată poza făcută pe furiș:

8 săli am numărat în această poză și mai lăsasem una în spate. Au acolo lucrări și clasice și moderne, artiști români, maghiari, tot ce vrei. Că am adus iar vorba de ambele naționalități, părerea mea este că la Cluj se trăiește într-o situație destul de dificilă. Pe unde am mai fost, pe nicio primărie nu era agățat un steag cât un banner de-ăla de reclame care se pune pe bloc. La Cluj așa era. La casa lui Matei Corvin, plăcuțe cu inscripții în ambele limbi, iar la plăcuța românilor era specificat „Românul Matei Corvin”. Spre deosebire de alte zone ale țării, Transilvania are un avantaj dar și un dezavantaj. Este o provincie disputată, la care vecinii se uită agățați bine de gard iar ai noștri țin de ea ca de perla coroanei. Acolo investesc și românii și maghiarii. Cred că am mai scris cum îmi povestea un coleg băimărean că, în Transilvania, guvernul maghiar oferă granturi pentru agricultori și va face toți pașii posibili pentru ca cei de acolo să creadă că Budapesta la oferă mai mult decât București. Între timp, hahalerele care ne conduc, ne caută la măști și se ceartă pe toate aberațiile posibile (și pe banii de la Bruxelles). Te întrebi cum naiba de l-au avut clujenii atâția ani primar pe Funar, care le vopsea și coșurile de gunoi tricolore. Pentru că sunt naționaliști și sunt într-o situație delicată. Câtă muzică populară e în Cluj la posturile locale de radio și tv, n-am auzit în alte părți. Acum nu mai au coșuri de gunoi tricolore dar au imensitățile alea de steaguri pe instituții și stegulețe pe bulevard în centru. Eu niciodată n-am locuit într-un oraș dintr-o zonă disputată de două țări. Dobrogea mea e de-o diversitate etnică fantastică dar nimeni nu emite pretenții și nu bagă mâinile prin gard, acolo e România și cu asta basta. De București nu mai zic. Cine ar fi nevoit să pună steaguri uriașe în capitală? Clujul, însă, e într-o altă situație. După cum am spus, atmosfera în oraș este foarte pașnică, se vorbește și română, și maghiară, nimeni nu pare să aibă vreo problemă cu asta, dar e suficient să vezi steagul cât jumate din fațada primăriei și îți dai seama că cineva trebuie să afișeze cu ostentație că acolo e locul lui. Recunosc că nu mi-ar plăcea să locuiesc într-un oraș cu așa situație.

Poate că vi s-a părut incorect din partea mea să ascult la Cluj Radio Kolozsvar, fiind româncă. Eu gândesc altfel. Dacă nu vrem să ne vedem țara făcută bucăți, e important să ținem unii cu alții. Cât timp pe cartea de identitate a cuiva scrie „România”, e român, indiferent că-l cheamă Gheorghe, Istvan, Mehmet, Miroslav, Ivan sau Edith. Eu m-am născut într-o Românie cu granițe închise, cu români uniți (împotriva lui Ceaușescu) și în care nimeni nu spunea „ungurii ăia” sau „turcii ăia”, ci eram români și cu asta basta. După Revoluție, lucrurile s-au schimbat, niște trădători ne-au dat pe mâinile străinilor, ne conduce o adunătură de incompetenți care numai la țară unită nu se gândește. Ei pe proprii români i-au alungat din țară cu politica lor de căcat, de ce le-ar mai păsa de alții? No man’s land. De-asta cred că putem face fiecare dintre noi măcar câte un mic lucru de bun simț pentru țara lui. În primul rând să nu fim răi cu minoritățile, pentru că asta ne divizează. Am ascultat Radio Kolozsvar pentru că realizatorii sunt tot clujeni de-ai noștri, chiar dacă vorbesc în altă limbă. De ce ar mai vrea să facă parte din România acei oameni, dacă noi nu-i considerăm de-ai noștri? Poate că sunt naivă dar eu așa văd lucrurile. Dacă ești dobrogean, percepi altfel multiculturalitatea, ai un avantaj. La Miercurea-Ciuc, îmi zicea o angajată de la pensiune: „Să știți că noi ne înțelegem aici cu ungurii, nu avem probleme. Doar cei de la București cred că nu ne înțelegem.” I-am spus că nu cred asta cei din București și mă întrebam de unde are așa idee. Poate pentru că, în online, sunt activi și vocali tot felul de needucați care mențin scandalul și ura iar oamenii decenți nu se fac auziți. Cei care se dau naționaliști și revarsă jigniri și ură asupra etnicilor maghiari, vor să facă doar rău României și pun umărul la fracturarea țării noastre. Iar unii le-au crezut demagogia și i-au și votat. Dacă mă înfășor cu un steag, încep să fac live pe fb înjurând minoritățile și urlu că vreau să salvez țara, câți oameni normali mi-ar crede isteriile?

Am divagat serios de la povestirile mele de călătorie. În episodul următor veți afla părerea mea despre femeile și bărbații din Cluj și voi povesti cum am petrecut unul dintre cele mai frumoase și mai spectaculoase Ajunuri de Crăciun.

%d blogeri au apreciat: