Revelion ardelenesc

Cum am petrecut unul dintre cele mai plictisitoare Revelioane? Vă povestesc acum.

Știam că nu voi face mare lucru în celebra noapte. Nu vroiam la restaurant, la club, nu cunoșteam pe nimeni în oraș, dușmanul de Boc nu organizase concert, deci nu aveam prea multe variante. Aproape de miezul nopții am mers în Piața Unirii. Foarte multă lume dar liniște, nu erau agitație, gălăgie, țipete. Era uimitor să văd atâtea sute de oameni la un loc în așa liniște. Jocul de artificii se anulase fiind (ce altceva decât) ceață și ne-am mulțumit cu puținul organizat de lumea din piață, câte o petardă, o artificie. Cu excepția unei găști de maimuțe urlătoare (bărbați și femei) care probabil că ieșiseră de la vreo petrecere privată și răcneau manele pe ton de reduși mintal, nu a fost nicio manifestare entuziastă la miezul nopții. Oamenii se îmbrățișau, își făceau urări, dădeau telefoane. M-am mai învârtit un pic prin centru și pe la 1:00 am revenit acasă. În afara unei ore, de la miezul nopții până pe la 1:00, nu s-au dat petarde. Nu am auzit măcar o mică bubuitură pe tot parcursul zilei de 31 decembrie. Se poate trăi și civilizat. Pentru asta făcusem sute de kilometri. Pentru că locuiesc într-un oraș în care nu se mai trăiește civilizat și mă duc la unii să-mi fac ziua, la alții să-mi fac sărbătorile de iarnă. Mă întreb cât îmi vor mai permite sănătatea și resursele financiare să merg prin diverse orașe din țară, în momentele festive pe care nu mai accept să le petrec la București.

După ce am revenit acasă, am mai mâncat, telefoane, chestii revelionare și am deschis televizorul ca să văd cum mai arată Revelionul pe la diverse posturi tv. Eu nu am televizor acasă (nu am timp să mă și uit la tv) și chiar a fost interesant în acest concediu să redescopăr privitul la televizor. Singurul program decent de Revelion mi s-a părut la TvR. În rest, prostituatele și cântăreții de carton din show-biz, tot felul de penibili, după cum mă așteptam, dar am avut o mare surpriză (neplăcută). Îmi spunea o prietenă ce caterincă era la România tv și am dat și eu pe Rtv, să văd. Doamne, Doamne! Toată adunătura care, de 2 ani de zile spală creierele telespectatorilor că nu-i nicio pandemie, făcea petrecere. Ei au sute sau poate mii de oameni pe conștiință, pentru că i-au îndemnat să nu se vaccineze, să nu respecte nicio regulă, dar cântau și dansau! Era cea mai grotescă adunare posibilă. Nu aveau nicio regie, dădeau unii peste alții când dansau, ca să aibă loc în cadru. Își suflau nasul, se îmbrânceau că n-aveau loc unii de alții, stăteau pe telefoane, totul în timp ce dansau, nu se tăiase la montaj nimic din aberațiile astea. Unchiul meu Ștefan e mort, e în pământ acum, pentru că toată ziua se uita la România tv și lua de bun ce auzea acolo, nu s-a ferit deloc de virus, nu a crezut că era pandemie, iar acum ei petreceau fericiți de Revelion. Rămăsesem blocată uitându-mă la ei. Era la un moment dat duelul cântecelor patriotice între Simion și Rareș Bogdan. Rar am văzut ceva mai penibil. Mintea mea nu putea să perceapă toate lucrurile astea. Indivizii ăia care se zbânțuiau veseli pe muzică de petrecere și cântau Treceți batalioane române Carpații, au negat o pandemie și sunt formatori de opinie! E iadul pe Pământ, oameni buni, asta trăim. Diavolul e în oameni prin tot răul pe care îl fac, voit.

Cred că era 5:00 când m-am culcat. Pe 1 ianuarie, concertul de la Viena, leneveală, făcut bagaje și a doua zi, back to Bucharest. Foarte aglomerate și autocarul și drumul la întoarcere. În loc de 20:30, am ajuns la 23:00 în București, aproape 11 ore. Simțeam că mi se înfipseseră capetele femurale în coxale, tortură a fost. Nu-mi fusese dor de casă dar m-am bucurat când am ajuns. Din toate locurile din lume, aici e casa mea. Unde pot să dorm, pot să fac un duș, pot să mă relaxez, să fac ce vreau și nu mă dă nimeni afară. 16 mp sunt arhisuficienți pentru mine. Cine crede că ar trebui să aspir la mai mult și să lupt pentru mai mult, nu știe că omul e fericit cu adevărat doar dacă are ceea ce îi acoperă necesarul pentru o viață normală. Restul e doar lăcomie și griji în plus. Doar că trebuie să simți când și la cât e cazul să te oprești. La ce mi-ar trebui două camere, dacă am un singur corp? Ca să am mai mare impozit de plătit și să pierd mai mult timp când fac curat. Nimic din ceea ce ne prisosește material, nu ne face fericiți. Ne dă siguranță, dar nu fericire.

La final, ultimele detalii și concluzii despre cele două săptămâni la Cluj. În primul rând, vă sfătuiesc să nu luați de bun ceea ce vedeți în presă despre Cluj. Imaginea acelui oraș este umflată artificial și nu înțeleg de ce. Până să merg acolo, din ceea ce citeam sau vedeam pe la tv, îmi imaginam Clujul ca pe un oraș imens, cu facilități și condiții de viață mult peste București, un fel de Berlin al României, ceva nemaivăzut. Nu este așa. În primul rând clujenii sunt uimiți de ceea ce se întâmplă cu orașul lor. Am stat de vorbă cu ei și îmi spuneau că nu poți compara Cluj cu București, Clujul e mic, Bucureștiul e plin de oportunități, e mare, nu mi-au vorbit Bucureștiul de rău, așa cum mă așteptam. Acei oameni au fost luați ca din oală și asaltați de toate laudele și expansiunea imobiliară și tot ceea ce se trâmbițează despre Cluj. Da, Bucureștiul este peste Cluj din multe puncte de vedere. Pierde doar la curățenie și la atitudinea locuitorilor dar oriunde îngrămădești mulți oameni, adunați de peste tot, pe un spațiu foarte mare, nu poți garanta pentru curățenie și civilizație. O capitală trebuie foarte, foarte bine administrată iar la noi, mai greuț.

În al doilea rând, o constatare. Spre deosebire de București, centrul orașului are multe magazine cu haine second hand și magazine naturiste. Pline toate. I-am apreciat pe clujeni pentru grija față de sănătate, având atâtea magazine tip plafar și fiindu-le clienți fideli. La noi sunt niște micuțe magazinașe cu marfa îngrămădită. Cât despre SH, ce să zic…Mi se pare destul de trist și asta cred că reflectă posibilitățile financiare ale majorității locuitorilor. Dacă în centru ai plin de second hand, la periferie ce ai? Apropos de finanțe, am observat ceva: au impresia că cei din București au foarte mulți bani. Nu este lumea la București așa de bogată pe cât cred cei din provincie. Nu sunt bucureștenii bogați, așa cum nici clujenii nu stau în Berlinul României dar ne formăm păreri pe seama a diverse informații mai mult sau mai puțin corecte.

Ultimul lucru: spre deosebire de București, în Cluj avioanele trec destul de jos, fix prin centru. Noaptea era atât de straniu să mă trezesc uneori în zgomot de motoare de avion, mă simțeam ca în război. Ziua, dacă e senin și ești prin oraș, cum auzi vuietul, ridici capul și vezi detaliile avionului. Nu mi se pare prea plăcut și mă gândeam că acum e pandemie, dar în vremuri normale cred că au numai avioane în cap oamenii ăia.

E frumos la Cluj dar e un loc cu care n-am avut nicio senzație de familiaritate. De la arhitectură până la comportamentul oamenilor și produse culinare, totul e diferit față de Dobrogea mea, față de energia mea de Sud. Indiferent pe unde aș mai sta restul vieții, tot omul mării o să rămân. Mi-a fost acolo un dor de mare, când mă gândeam cât e de departe, mă lua plânsul. Acum mi-am amintit că v-am rămas datoare cu povestirea celor două nopți coșmăroase. Nu e deloc ceva plăcut și mă gândesc dacă se merită să povestesc toată tristețea și deznădejdea prin care am trecut. Pe scurt, după Crăciun am avut două nopți pline de vise urâte, mă trezeam sleită de puteri, îmi era rău și ziua și nu înțelegeam ce aveam. Am fost atentă la ce-mi spunea intuiția, gândul m-a dus direct la mama. Am sunat acasă și, după convorbire, simțeam că o să mor la Cluj, că nu mai ajung la București, am crezut că fac AVC. O să detaliez într-un articol viitor. Voi aloca un articol și Muzeului de istorie a Transilvaniei pentru că merită vizitat.

%d blogeri au apreciat: