Învățare. Optimism. Reîmprospătare.

După cum vă spuneam la finalul articolului trecut, am început să învăț o nouă limbă străină, cu ajutorul Duolingo. E impropriu spus învăț, pentru că nu este o limbă pe care o voi folosi, ci pe care vreau doar s-o înțeleg. Plus că, în afară de engleză, pe care o vorbesc fluent, nici nu susțin că am învățat altă limbă, ci doar că am făcut, până la un anumit punct, cursuri de franceză, coreeană, spaniolă. Franceză am făcut din clasa a șasea până în facultate, inclusiv, dar nu mi-a plăcut, au fost chinuitoare toate testările din acei ani, nu știu cum de am trecut (culmea, și cu note mari). Coreeană am făcut 7 luni, începând cu toamna lui 2015, și a fost pentru prima oară când am înțeles ce potențial antidepresiv uriaș are învățarea unei limbi. Pur și simplu modifică modul în care creierul percepe realitatea. Eu am început coreeana într-o stare depresivă nasoală și, după o lună de învățare intensă (în primul rând alfabetul), viața mi se părea minunată. Cu toată seriozitatea vă recomand ca terapie învățarea oricărei limbi. La fel a funcționat pentru mine și învățarea spaniolei. Toate problemele pe care le aveam în acea perioadă, păreau o nimica toată când învățam. Am început în 2018, prin februarie, cu Duolingo, iar în septembrie m-am înscris la un curs la Cervantes. După un modul de curs, am citit o carte în spaniolă. Eram foarte entuziastă pentru că citeam o carte în altă limbă. Era la nivel de A1, dar era o carte și înțelegeam tot. Spaniola e foarte frumoasă. Și, la fel ca la coreeană, învățatul mi-a inundat creierul cu serotonină. Doar că eu sunt genul de om care uită rapid o limbă pe care nu o vorbește și abia mai știu câte ceva. Fac tot posibilul să citesc zilnic în engleză pentru că nu trebuie s-o uit, e condiție obligatorie la orice loc de muncă decent în țara asta. Este foarte util și interesant să studiați cât mai multe limbi pentru că veți vedea corelațiile, veți înțelege câte avem sau nu în comun cu cei din alte țări. Eu am fost uimită cât de bine aduce coreeana cu turca. De asemenea, în coreeană, la „De ce?” cu sens imperativ, se zice „De țe we?!” La mare, în coreeană se spune bada iar profa mea de coreeană ne întreba dacă mergem sau nu vara la mare și noi ziceam „Ba da!” și așa ne-a învățat cum se zice mare.

Cum am ajuns la studierea celei de-a cincea limbi străine? Pentru că intenționez să merg anul ăsta la Sfântu Gheorghe și nu vreau să mai pățesc ca în Harghita, unde nu înțelegeam nimic din ce se vorbea în jurul meu. Dacă tot mi-a plăcut atât de mult în secuime, măcar să înțeleg și eu ce zic enclavizații care se poartă așa de civilizat și de amabil. Vă rog să nu faceți o confuzie, eu n-am să vorbesc acolo maghiară, vreau doar să înțeleg. Dacă ești cetățean român și nu știi limba română, nu e problema mea și îți asumi faptul că nu ne vom înțelege. Cam la egalitate cu aspectul utilității cunoașterii limbii, am început s-o învăț și pentru că aveam nevoie de acea stare de completă împrospătare mintală pe care o capăt când studiez o limbă străină. Când mă apuc să fac exercițiile, nu mai contează nici pandemia, nici rușii, nici că a venit factura la curent triplă, nici că o să mor singură, că o să stau mumie în casă. Nu știu cum de creierul poate trece atât de profund de la o stare la alta. Iar pe Duolingo personajele sunt atât de drăguțe, de colorate, se bucură pentru tine când faci bine un exercițiu, e foarte plăcut de utilizat.

E greu? E greu. Nu doar pentru că e o limbă diferită de română, cât pentru confuziile care se pot face. De exemplu, a și az sunt articole și se pun înaintea cuvintelor. Și uiți că a e articol, îl confunzi cu engleza și traduci, de exemplu, „a lány” ca însemnând „o fată” când de fapt este fata. Mai au și antonimele asemănătoare, structura site-ului le grupează în așa fel încât se învață simultan și mi-a luat o săptămână să-mi fie clar că itt e aici și ott e acolo. În primele două zile a fost un haos în capul meu, am zis că renunț, că n-o să pot lega o propoziție logică în maghiară dar, când am citit conjugările lui a fi, s-a mai aranjat cât de cât totul iar exersând, începi să simți limba. Știu că e ridicol să înveți o limbă care nu-ți va folosi la absolut nimic dar era atât de necesar acest refresh pentru mintea mea! Am unele momente în care mă pomenesc cu diverse propoziții sau cuvinte maghiare între gânduri pentru că mintea mea le gestionează. La fel era și cu spaniola, ajunsesem să gândesc în spaniolă, era și ușor de învățat, chiar îmi aduc aminte cu plăcere acea perioadă.

Pe măsură ce notez propozițiile, le și spun. Engleza lui Iliescu este bună, comparativ cu maghiara mea. Coreeana o vorbeam mai bine, sincer. Sunt dezastru complet la accentul de maghiară. Nici de aș vrea, n-aș avea cum să o vorbesc. M-ar și bate ăia prin secuime, ar zice că fac mișto de de ei. Oricum, la un moment dat mă voi opri cu învățatul. Am un moment în care renunț la învățarea unei limbi, cum am făcut și cu spaniola și coreeana. Numerele. Cifrele, hai, că le pot învăța, 10 cuvinte. Dar când ajung la numere, se strică toată distracția. Pentru mine, tot ce este din sfera matematicii, este hotar de netrecut. Dacă vă puteți imagina, abia am învățat cifrele, în clasa întâi. Le știam, ca pe poezie, de la 1 la 10, încă dinainte să intru la școală, îmi puteam număra degetele. Dar când să scriu cifre și să calculez, dezastru. Creier de umanistă, imaginație bogată, eu vedeam tot felul de forme și de figurine, dar nu le puteam corela cu cifrele. Mă gândeam „Dacă trei sunt trei degete sau trei bețigașe, ce caută acolo două jumătăți de cerc suprapuse? Cum să înțeleg eu că sunt trei?” Așa m-am chinuit la fiecare cifră. Și apoi, mai rău, cum naiba două jumătăți de cerc, plus o lebădă stilizată, fac 5? Răgușea învățătoarea urlând la mine și jignindu-mă în toate felurile, la ora de matematică. M-a luat plânsul acum amintindu-mi, mai ales pentru că, de la vârsta aceea fragedă, port stigmatul faptului că nu sunt realistă iar umaniștii au cele mai grele vieți și cele mai proaste salarii. Toți adulții din jurul meu, când și-au dat seama că sunt umanistă, mă priveau ca pe un copil cu leucemie. Cred că bănuiau ei că dacă nu înțeleg de ce lebăda cu jumătățile de cerc fac 5, o să ajung la 39 de ani nemăritată și într-o garsonieră la periferie. Dar cine scria cele mai bune compuneri din clasă, din școală? Eu. Totuși, dacă nu ești realist, nu-i pasă nimănui de compunerile tale. Știți cum am învățat tabla înmulțirii? Poezie. Nu mă gândeam că 2X2 fac 4, ci am învățat pe sistem vers: „Doioridoi, patru. Doioritrei, șase. Doioripatru, opt.” Se mira învățătoarea că o știam pe toată dar eu știam doar cuvintele. Eu și cuvintele, prieteni pe viață.

Așadar, în aceste vremuri grele sau în orice moment nasol al vieții voastre, când simțiți că mintea vi s-a împotmolit și că nimic nu mai este frumos pe lume, studiați o limbă străină. Oricare. Veți vedea că la finalul unei zile, oricât de grea, e un sentiment complet relaxant și duios să vă întoarceți la studiat, să mai învățați niște cuvinte dintr-o altă limbă. E ca și cum v-ați retrage într-un loc secret cu cineva și vă împrieteniți treptat.

%d blogeri au apreciat: