Gheruțe pe suflet

În ultima parte a drumului spre casă, am în dreapta Estul și e o zonă cu clădiri joase. Seara, uneori, văd luna. O imensă lună plină era azi. Răsărea luminoasă dintre nori prelungi și a urcat rapid, până am ajuns eu la bloc. Lângă blocul meu este o zonă cu vegetație și pustietate completă. Semiîntuneric. Când e senin, seara văd constelațiile. Stau și mă uit la luceafăr, la cele două care, e atât de frumos cerul noaptea! Azi era și luna aceea rotundă, imensă, părea să cadă în marginea orașului, de unde tocmai răsărise. Când văd cerul senin și luna plină, îmi amintesc cum se reflectă în mare. În câte seri am văzut-o la Mangalia, reflectându-se în mare! Perfecțiune interioară simt când îmi amintesc valurile luminate de discul suspendat în beznă. Acest articol va fi numai cu doruri și amintiri, deci nu vă va ajuta cu nimic. Vă spun de acum, ca să nu ziceți la final că v-am pierdut timpul. Și mi s-a făcut un dor de Mangalia, dor de-ăla care te mătură interior. Îmi aminteam cum am stat în 2016, noaptea, pe terasa vilei unde eram cazată, mă uitam la mare, mă înfiora briza răcoroasă cu mirosul ei minunat, era tot ce-mi place mai tare. Să privesc și să ascult marea, pe terasa unei case, înconjurată de viță-de-vie, cu boabele ciorchinilor mici, care cresc încet-încet, hrănite de apă și soare. Nici o secundă nu am de ce să mă plâng de viața mea, când Dumnezeu m-a binecuvântat cu ani de zile petrecuți într-un mediu atât de frumos. Nu știu de ce mi s-a făcut atât de dor de Mangalia, dar văd clar locuri de care mă leagă cele mai frumoase amintiri de acolo. În seara asta, privind luna și gândindu-mă că, în același moment, ea se reflecta în mare, în atâta pace și însoțită doar de fâșâitul valurilor, ca acolo m-am simțit. Orașul meu minunat. Ce om norocos sunt! Nimic nu prețuiește, în timp, mai mult decât amintirile frumoase. Casele se dărâmă, hainele se strică, banii se cheltuie, frumusețea pălește. Omul înțelept își trăiește viața în așa fel încât să aibă multe amintiri frumoase, pentru că ele dau valoarea vieții noastre la calculul de final, plus că nici o zi nu poate fi întoarsă, ca să mai putem schimba ceva. De fiecare dată când acceptați o situație care vă face nefericiți, nu uitați că și ea va atârna la cântar în calculul de final. Ce-am făcut cu viața pe care Dumnezeu ne-a dat-o ca să fim fericiți? Noi ce am ales? Ce ani frumoși am lăsat în spate! Sunt tot mai departe dar mă bucur că mereu regăsesc locurile acelor amintiri. Nu mi-am planificat când voi merge la Mangalia anul ăsta, probabil că tot în septembrie. Poate am mai mult noroc decât am avut anul trecut.

Cine e plecat din orașul natal, știe cum e dorul de casă. Eu îl duc de 17 ani, de când am venit în București. De câteva luni încoace, s-a întâmplat o chestie ciudată. Când mi-e dor de Mangalia, mi se face dor și de Harghita. Încă un dor, bonus. Nu știu cum am putut să mă atașez atât de tare de acele locuri. E un dor de-ăla, gheruțe pe suflet. Și se amestecă, în capul meu, munte, mare, e un mix de imagini și amintiri. Uneori îmi amintesc foarte clar șederea la hotelul din Odorheiu Secuiesc. N-a fost nimic ieșit din comun, dar imaginea e atât de clară, de parcă am fost ieri. Acolo lucrau 4 oameni (un bărbat și 3 femei) care erau buni la toate, cred că erau rude. Shy Squad le-am zis eu când am scris despre ei. Fiecare era și ospătar și recepționer și bucătar, orice. Cea mai tânără avea vreo 25 de ani. Era una dintre cele mai frumoase femei din câte am văzut. Nu doar pentru că era frumoasă, ci prin seninătatea și puritatea ei. Arăta ca o păpușă de porțelan. Piele albă, păr brunet lung, ochi căprui expresivi, năsucul tipic de harghiteancă (năsucul de Harghita poate fi un brand local, e adorabil). Era toată numai zâmbet și timidă tare. Cum îți întâlnea privirea, zâmbea, apoi roșea și se uita în altă parte. Traiul într-un oraș mic și foarte liniștit formează oamenii într-un fel anume. Când am ajuns și ne-au servit cina, a apărut fata cea drăguță, cu o tavă plină cu păhărele de palincă din partea casei și a ținut ghida un mic discurs înainte. Tot grupul nostru aproape că umpluse restaurantul. Și stătea fata cu tava în brațe, în fața noastră, intra în pământ de timidă. Era simpatică tare. Iar a doua zi dimineață, la micul dejun, nu mai pridideau să ne aducă omlete și cafele, erau depășiți de situație. Terorizasem o biată femeie pentru că vroiam să și cumpărăm apă (urma să plecăm la Covasna) și nu mai reușea să facă și cafele, să ne și vândă apa, nu mai știa de stânga și dreapta, sărmana. Dar era super amabilă. Nici nu-mi dau seama ce mi-a plăcut mai mult la Harghita, oamenii sau peisajele, dar am rămas cu un dor de-ăla crâncen, care nu trece cu nimic. Ca de Mangalia. Am dor la pătrat, în caz că nu duceam deja destule pe suflet. E bine să-ți fie dor de locuri sau de oameni. Îți dă și dorul un sens, că aștepți momentul revederii. Dacă nu ții nimic în suflet, cum să ai chef de viață? Să fiți binecuvântați cu dor de oameni buni și locuri frumoase și cu revederi cât mai fericite!

%d blogeri au apreciat: