Un copil nu este o povară

Am văzut ieri, pe net, o confruntare pe subiectul copil sau călătorii. Toată discuția mi-a amintit cât de greșit se raportează multă lume la a fi părinte și cum a avea un copil, pentru unii, este văzut ca o perspectivă de a-și închide viața.

Fotografie de Anna Shvets pe Pexels.com

Pentru cine nu-mi citește blogul și n-a aflat, eu nu am copii, mi-am dorit mult dar am considerat maternitatea o decizie foarte serioasă și, pentru că nu am găsit partenerul potrivit, nu am avut ocazia să fiu mamă. Mi-a părut rău până într-un punct în care nu mi-a mai păsat, din cauza trecerii timpului. Niciodată nu m-am gândit că un un copil mi-ar distruge viața socială, că n-aș mai putea să ies cu prietenii sau să mă distrez. În primul rând pentru că nu e veșnic mic. Nu e ca și cum tot restul vieții tale ai alăpta și ai schimba scutece. 2 ani trec foarte repede. Sunt doar 2 ani în care bebelușul e dependent de tine. Singurii ani în care viețile voastre se intersectează la modul ăsta și ești atât de mult cu el. Nici nu apuci să-ți dai seama cum a trecut timpul și deja ajungi într-un moment în care ai gătit ceva bun, stai cu mâncarea pe masă până se răcește, îl tot aștepți și el umblă zăbăuc, cu nasul după orhidee, pentru că e deja adolescent și nu-i mai pasă lui de mama și de tata. De-asta acei 2 ani sunt foarte prețioși. Timp de călătorit o să tot ai, dar de stat cu copilul, prea puțin. Valorizați la maxim anii în care e bebeluș pentru că apoi o să plâgeți când îl lăsați dimineața la grădiniță sau când pleacă la studii și poate că n-o să-l mai vedeți cu lunile.

În al doilea rând, cine vă oprește să călătoriți cu copilul? Cine te oprește să-ți vezi de viață, cu copilul lângă tine? Unde mergeai înainte, acum merge și copilul. Simplu. Singurele persoane care stau lipite de casă în primii ani ai copilului sunt paranoicele, ipohondrele și femeile educate greșit. Un copil e o ființă umană și toată lumea asta e pentru el, la fel cum e și pentru tine. Îl iei frumușel în marsupiu sau în cărucior și mergi unde ai treabă. Îl obișnuiești cu lumea, cu soarele, cu ploaia, cu microbii, cu tot ce va avea în jur toată viața. Eu așa aș fi făcut. Nu mi-aș fi blocat viața în casă, pentru nimic în lume. Cu atât mai mult cu cât am antiexemplul mamei mele, o mare paranoică, din cauza căreia am fost toată copilăria bolnavă pentru că nu mă lăsa să mă ating de o piatră, de praf, nu mă lăsa să mănânc un fruct nespălat, mă înfofolea de mă făcea urs, m-a ferit de lumea asta de parcă eram extraterestru. Dacă vă creșteți copiii sub clopot de sticlă, îi veți handicapa cu brio. Ei pentru lumea asta se nasc și vin la pachet cu toate modalitățile de adaptare la lumea asta. Dacă vă comportați ca niște căcăcioase de mame, veți avea un căcăcios de copil. Copiii sunt foarte rezistenți. Spun asta pentru că ne-a explicat un medic la cursul de prim ajutor. Ne-a spus că sugarii sunt cei mai rezistenți la traume fizice, la boli, că au o structură fizică de parcă sunt de gumă, nimeni nu-și revine mai repede ca ei și că e complet greșit să credem că sunt niște ființe slabe doar pentru că sunt mici. Deci nu fiți mame căcăcioase. Vedeți-vă de viață cu bucuria că mai e încă o ființă cu voi, oriunde mergeți.

Chiar dacă ești în postura în care nu vei mai călători cât e copilul mic, toate momentele cu el cred că sunt atât de frumoase și de pline, încât n-are cum să-ți lipsească ceva. E copilul tău, e o ființă care a ieșit din tine și crește sub ochii tăi. Râde, mănâncă, se joacă, e minunat să fii cu el. Indiferent cum fac calcule, nimic n-are cum să iasă pe minus dacă ai un copil. Dacă ești femeie singură și te gândești că oricum, mai bine în city break decât cu un sugar la piept, e de înțeles, nu ai partener, ai o viață de femeie singură. Dar dacă lângă tine e un om de care te leagă dragoste, pasiune, respect, nimic pe lumea asta nu cred că e mai important decât să ai copilul lui. Nu-ți mai pasă nici de plaja de la Rio, nici ce cafele pierzi pe la terase din Franța, toate prioritățile se schimbă. De aceea părerea cuiva despre raportul copil-călătorii nu e universal valabilă. Uite, să facem un mic scenariu în care eu cred și am convingerea că cine are copii, iese în câștig. Eu nu am partener, nu voi avea copii și călătoresc, îmi cumpăr ce lucruri vreau, îmi iau cosmetice, mă răsfăț. O femeie care are copil, nu își permite ce-mi permit eu dar copilul crește, va avea salariu, va pleca de acasă. Ea va putea călători, chiar și la pensie, va putea să-și cumpere cosmetice, haine, pentru că nu va mai avea grija copilului. Când amândouă vom fi bătrâne, avantajul va fi al ei, pentru că va avea și copilul. Ba chiar el i-ar putea ridica statutul social, pentru că i-ar putea aduce daruri, mâncare bună, ar putea s-o ducă în acele excursii frumoase pe care nu le-a făcut pentru că era mamă tânără și îl îngrijea. Cu excepția cazurilor în care copilul are un handicap sever și-l îngrijești toată viața, a fi părinte e o investiție foarte bună de timp, bani, afecțiune. Cine le-a băgat unor femei în cap ideea că un copil e o povară?

Nici pe departe nu spun că ar trebui neapărat să fim toate mame. Exemplul sunt eu, care am ales să nu am copii. Puteam avea o aventură, puteam apela la un donator, dar știu cum e să crești fără iubire de tată și nu aș fi acceptat să cresc singură un copil. În familie e cea mai sănătoasă educație și formare. Iubire de mamă, iubire de tată. Că doar nu ne formăm doar dintr-un ovul. Dar alege fiecare ce vrea și își asumă consecințele. Însă orice ar fi, nu considera maternitatea o povară. Așa a simțit mama mea și nu ne-a făcut bine nici ei, nici mie. Ea n-a putut trece peste faptul că tata a divorțat și a plecat, n-a putut trece peste faptul că a rămas mamă singură la 22 de ani, s-a simțit complet neputincioasă iar asta ne-a dat viețile peste cap. Dacă Dumnezeu ți-a dat un copil, uită-te la el ca la cea mai bună investiție a ta și vei câștiga pe viitor. Îmi amintesc o grămadă de Crăciunuri și Revelioane pe care mama ni le făcea un iad mie și bunicii, umblând ca o furtună prin casă, trântind uși, strigând că ea putea fi la munte cu un bărbat, putea să se fi distrat, că era tânără, dar trebuia să stea cu noi, să facă iar sărbătorile cu noi, să nu fie și ea o femeie liberă. Ziceai că eu și bunica eram doi saci de tărâțe aruncați în casa ei, nu doi oameni. Și stăteam în Ajunul Crăciunului pe marginea patului și mă uitam la brad, ce frumos îl împodobisem, ce frumos clipocea instalația luminoasă și mi-aș fi dorit ca mama să se fi bucurat și ea de brad, de colindele de la radio, de prezența mea și a bunicii, să se fi bucurat de ceea ce avea. Eram copil dar știam, simțeam că și în ziua în care voi fi plecat definitiv de acasă, mama tot nefericită va fi de sărbători pentru că cine vrea să fie fericit, e fericit cu ce are iar cine nu vrea să fie fericit, nu e. Am ținut minte acele sărbători în care eram o povară pentru mama și n-am mai fost acasă de ani de zile la un Crăciun sau Paști. Ce puneți în copiii voștri, asta veți primi de la ei la bătrânețe. Dacă îi tratați ca pe musafiri nepoftiți în viețile voastre, călători străini vor fi pentru voi. Cum ați aflat că ați rămas gravide, binecuvântați viața pe care a pus-o Dumnezeu în voi pentru că e o viață legată de voi și binecuvântările ei vor fi și ale voastre iar suferința ei va fi și a voastră.

Pe oricine vrea să aibă un copil, l-aș sfătui un singur lucru, ca să nu-și considere copilul povară: să se asigure că îi poate oferi un trai decent. Probleme și-așa sunt destule pe parcursul vieții dar e un start oribil în viață să nu îți poată da părinții măcar hrană sau niște cizme călduroase iarna. În rest, relația lui cu părinții se va baza mai mult pe ceea ce simte venind de la ei, decât pe ce obiecte primește. Eu, după ani de zile mi-am dat seama că am acuzat mereu faptul că am crescut într-o familie de condiție modestă dar nu asta a fost problema. Mulți copii o duceau și mai greu. Să simți că n-ai nici mamă, nici tată, deși ei trăiesc, nu se poate compensa cu niciun bun material. Dacă vede în ochii și în atitudinea ta bucuria de a-l avea, nu se va plânge de lipsuri materiale. Se va bucura și de o păpușă mică de la tarabă. Dacă nu vrei să fii o povară pentru copilul tău, asigură-te că nu-l consideri, la rândul tău, o povară.

%d blogeri au apreciat: