8 martie 2022

Din 2008, când am luat licența, nu am mai avut o stare de entuziasm ca acum. Îmi vine să sun la ușile vecinilor și să-i îmbrățișez când deschid. Știu că sună ciudat dar sunt singurul om pe care, până la ora asta, îl știu atât de fericit pentru că, de mâine, dispar toate restricțiile impuse în perioada pandemiei. 2 ani. 2 ani am așteptat veștile de azi.

În 2020, pe timpul ăsta, se făcea speculă cu măști. Era o debandadă națională. Nu aveam eu atunci stresuri cu mască, pentru că aveam încredere totală în sistemul meu imunitar dar mă întrebam de unde făceam rost de mască, dacă devenea obligatorie. Când mă pregăteam să mă mut, pentru că îmi cumpărasem garsoniera, am găsit, în sertarul cu chestii medicale, o punguță cu 4 măști albe. Mă uitam la ele ca la sfântul graal. Cum de uitasem de ele? De când le aveam? Pentru că uneori, când fac curat, fac reacții alergice la praf, cumpărasem măști de la farmacie. Folosisem doar una și rămăseseră 4. Cu acele 4 măști am făcut primele două luni de pandemie până în mai, când am revenit la serviciu și ne-au dat măști, fiind obligați legal. Acum pare incredibil dar în teroarea aia și în lipsa completă de măști din farmacii, am ținut de ele cu sfințenie. Abia când se uza una dintre ele în mod vizibil, o schimbam cu următoarea. Ce-i drept, la o oră pe zi de ieșit prin jurul blocului și la 2, 3 vizite la supermarket pe săptămână, nici nu prea era uzură mare de măști. Măști, măști. De mâine nu voi mai avea grija lor. De mâine vom avea din nou chipuri. Pare ridicol dar am făcut în seara asta exerciții de gimnastică facială pentru că am impresia că fața mi s-a comprimat sub mască timp de 2 ani. N-o să mai respir prin scârboșenia aia sintetică. Pot să-mi port ochelarii de distanță pentru că nu se vor mai aburi. Am doar 0,25 la stângul dar pot să-mi port ochelarii din nou, asta contează. Ochiul meu stâng va fi bucuros.

Am senzația că nu-i adevărat. Cel mai ciudat e că, exceptând un vecin, nimeni nu mai aderă la entuziasmul și fericirea mea. Era vecinul în seara asta la scară, stătea el pe bancă așa relaxat și-mi zice: „Vecină, a fost nevastă-mea azi la Auchan și nu i-a mai cerut certificat. Nu se mai cere nimic, vecină. Nicăieri.” Privea extatic în zare, eu mă îndepărtam și îi ziceam fericită că, de mâine, dispar toate restricțiile și el, cu o privire de I feel you, zicea vesel în urma mea „Când merge la Auchan, eu îi zic că merge la ocean. Nu se mai cere nimic acuma, gata, vecină.” Am intrat pe net, sperând că voi vedea valuri de bucurie pentru că, pana mea, de 2 ani visăm la ziua asta! Frățică, zeci de comentarii, niciunul fericit. Cele mai multe erau cu: „Pentru plandemia asta meritați să fiți judecați, nenorociților!” sau: „Aha, ați scos starea de alertă ca să ne băgați în starea de necesitate, că vine războiul, slugilor!” Nu înțeleg ce se întâmplă. Am eu o problemă? Mie îmi vine să îmbrățișez lumea pe stradă dar în jurul meu e același negativism de zi cu zi. M-am apucat să sun lumea, să dau mesaje, „Băi, fraților, s-a terminat!” Aceleași reacții apatice. Nu m-am gândit azi să iau o bere, ceva, dansam prin casă și beam apă. Fiecare moleculă a mea era numai bucurie. Și nu-mi găsesc ecou.

Știu, multă lume este în asentimentul vecinilor noștri refugiați sau se teme de război și asta le-a luat orice zâmbet, orice speranță. Eu sunt genul de om care are sertărașe interioare pentru toate. Sertărașul interior cu tristețe și îngrijorare este închis atunci când am de ce să mă bucur, de exemplu pentru că nu mai sunt restricțiiiiii! Dacă aș fi non stop tristă și îngrijorată (pentru problemele altora), asta mi-ar afecta sănătatea, ceea ce nu-i de dorit. Nu mă tem că vine războiul pentru că teama nu mă ajută cu nimic, ba chiar m-ar consuma interior atât de mult încât, dacă s-ar întâmpla, aș avea energie 0 ca să acționez. Vreau să fiu blocată de teamă și să nu pot avea grijă de mine? Nu. Așadar, mă limitez la situația zilei de azi, la noi e pace, ba chiar putem ajuta pe alții. Și, să nu uităm, de mâine vom avea chipuri, nu vom mai respira prin sintetice enervante, a venit momentul. Îmi imaginez cum m-ar beșteli unii pentru că sunt egoistă, m-ar întreba ce am făcut eu pentru refugiați, etc. Nu, n-am avut cum să ajut refugiații (îi apreciez pe cei care au făcut-o), pentru că m-am implicat, din februarie, în sponsorizarea tratamentului unui domn care a trecut prin niște momente crunte. Am citit despre situația foarte grea în care se află, am contactat-o pe soția dumnealui și sper să-mi ajute Dumnezeu ca, așa cum mi-am propus, să donez și luna aceasta, și pe viitor, ca să poată beneficia de o recuperare cât mai bună. Fiecare dintre noi se teme de câte o boală, de câte un fel de situație care l-ar putea debilita. Teama mea cea mai mare este accidentul vascular cerebral pentru că mă enervez foarte ușor, îmi crește rapid tensiunea și, când aud de accident vascular, e atins punctul meu nevralgic. De aceea, situația acestui domn care a supraviețuit miraculos unui AVC și a ieșit din spital asaltat de bacterii rezistente care l-au afectat și mai rău, m-a sensibilizat, mă rog pentru familia lui și ajut financiar cât pot. Am dat mai sus link, puteți citi, puteți ajuta. Aș vrea să am posibilitatea să sprijin orice om care suferă pe lume dar cine ar putea face asta?

Poate mă credeți complet deconectată de realitate dar vă rog, lăsați un pic știrile, uitați-vă în jur, bucurați-vă că e liniște, că e pace, că aveți familie, prieteni, că de mâine, 9 martie 2022, nu vom mai avea restricții, nu mai avem stare de alertă. Naiba s-o ia de mască, de mâine nu-i mai ducem grija! Cât am așteptat momentul ăsta? O viață parcă a trecut peste noi din martie 2020 și până acum. A fost atât de greu! Merităm să ne bucurăm, după cât ne-am chinuit, cât ne-a fost de frică. Absolut toate problemele de pe lume au ajuns să fie și problemele noastre iar asta ne încarcă foarte tare. Sau nu chiar toate problemele de pe lume, ci doar acelea relatate obsesiv de presa care pune pe repeat ce zic sponsorii că trebuie să vedem pe repeat. Dacă o țară întreagă trebuie să aibă reacție emoțională la ceva iar pentru asta vine un ordin și niște bani la presă, într-o săptămână, o țară întreagă plânge pentru acea situație. În rețetă sunt mai mereu niște copii cu ursuleți în brațe (exploatare mizerabilă a suferinței bieților copii), un erou planetar, un dușman planetar și totul repetat până la isterie, până la suprasaturație. Dacă celor care acum sponsorizează masiv isteria mediatică le-ar fi păsat de oameni, nimeni n-ar fi ajuns pe drumuri, cu orașele bombardate. Ar fi trăit lumea în pace, nu pe drumuri, în frig. Lor nu le pasă de oameni, indiferent de ce parte sunt în poveste. Le pasă de câtă influență și putere au. Cui îi pasă de semeni, nu fabrică arme. Dar știu să facă multă propagandă și să ne aducă în situația de a crede că ceilalți sunt răi. De-asta vă zic omenește, o viață aveți, veți muri cândva și faceți tot posibilul să merite fiecare zi trăită. Ne pare rău de alții, e normal, dar nu-i lăsați pe cei care zilnic vă picură otravă în ochi și urechi, să vă otrăvească de tot. Atât am suferit 2 ani iar acum, când chiar ne putem relaxa și bucura, hai să ne trăim momentul! Lasă televizorul, lasă site-ul de știri, lasă negativismul, uită-te cu satisfacție arogantă la măștile pe care le mai ai prin hol, dă-te cu o cremă hidratantă pentru că de mâine o să ai iar chip, o să stai la cafenea cât vrei, te duci la ocean și nu-ți mai cere nimeni certificat, nu te mai temi că îți mor rudele în ATI. Momentul ăsta merită toată bucuria noastră.

%d blogeri au apreciat: