Simți că nu mai reziști?

Cu două zile în urmă, am văzut un fel de sondaj lansat pe pagina de fb a celor de la Byron, am intrat pe site, am răspuns și eu, apoi am citit răspunsurile celorlalți. Întrebarea era Ce vă frământă azi? Dacă făceai o medie a răspunsurilor, depresia era lider detașat în starea generală a respondenților. Unii chiar au scris că au depresie. Acei oameni își scriseseră frământările sub protecția anonimatului dar câtă lume nu se simte oare la capătul puterilor și nu spune?

Am trecut prin niște momente foarte grele în prima parte a lunii. Doi ani de coronavirus nu m-au înspăimântat ca începutul războiului vecinilor noștri. Pe coronavirus 2 bani n-am dat, mizând pe sănătatea și tinerețea mea. Nu mă omora pe mine un virus (și, ca atare, n-am murit când l-am făcut). Dar gândul că aș putea muri într-un război, m-a afectat psihic. Virusul n-are rațiune, el se răspândește și infectează gazdele pentru că atât poate face un virus. Dar oamenii au rațiune și ar putea alege să nu facă rău. Oamenii pot alege binele și totuși, unii dintre ei aleg răul. Când mă gândeam că aș putea muri pentru că cineva a ales să mă omoare, într-un război, fără ca eu să-i fi făcut vreun rău, îmi doream să fac infarct instant, ca să nu ajung în acel punct, să dispar din lumea asta atât de rea și nedreaptă. Am și visat că murisem în război, că eram în mormânt, au fost câteva zile care m-au pus rău la încercare din punct de vedere psihic. Peste asta, probleme la serviciu, niște faze cum nu mi-aș fi imaginat că voi trăi acolo, am zis că-mi dau demisia, m-am săturat de atâta lipsă de profesionalism și de omenie. Plus interminabilele probleme ale familiei mele, de la Mangalia. Adunând atâtea stresuri, ajunsesem săptămâna asta într-un punct în care simțeam că vroiam să dispar în neant.

Aseară eram la capătul puterilor, mă simțeam atât de neputincioasă, încât îmi era rușine de faptul că Dumnezeu mi-a dat o viață iar eu am ajuns atât de neputincioasă, în colțul meu de lume. Și m-am gândit că nu-i corect. Tocmai pentru că Dumnezeu mi-a dat viața, nu-i corect ca eu să ajung într-un asemenea punct al deznădejdii. Ceva era greșit. Ce greșisem? Mă identificasem cu cele 3 probleme care mă preocupau: posibilitatea războiului, moluștele ambulante de la serviciu și familia mea care o arde dubios. Le dădusem atâta importanță, încât nu mă mai vedeam de ele, așa cum nu te mai vede cineva când te ascunzi într-un lan de plante înalte.

Fotografie de Ian Beckley pe Pexels.com

Eu nu sunt 3 griji, eu sunt un om. Ce puteam face ca să nu mă mai scufund în cele 3 griji? Să le minimalizez, ca să nu-mi mai ajungă până peste cap. Am dat apoi importanță gândurilor și activităților care nu mă stresează iar asta m-a adus într-o stare de echilibru și mulțumire. Mintea noastră reacționează în funcție de ceea ce îi dăm de gândit. Lăsând problemele într-un colțișor al minții, în spatele gândurilor optimiste și bucuroase, mi-am dat seama că nici nu sunt atât de mari pe cât le vedeam. Războiul nu este la noi și e absurd să mă tem că voi muri în război. Atitudinea neprofesionistă și rea a unora dintre colegii mei e treaba lor, nu a mea. Dacă mă încarc și cu lipsa lor de educație și gesturile abjecte pe care le fac, nu voi mai avea puterea de a merge relaxată și senină către următorul loc de muncă, unde poate că va fi mult mai bine. Rudele mele nu sunt tot una cu mine iar modul în care au ales să trăiască și să-și gestioneze problemele, nu mă privește. Chiar nu ne ajută să ne încărcăm mintea cu tristeți și stresuri pe care nu noi le-am creat.

Ăsta e un moment în care e musai să punem pe primul loc genul acela de egoism sănătos, să ne îngrijim și să ne răsfățăm ca pe niște comori în trupuri de om. E mult mai bine să fii sincer cu tine și să recunoști că atât mai poți, doar pentru tine, decât să ajungi să spui: ”Depresia mă împiedică să merg mai departe.” (cum scrisese ieri cineva pe site la Byron). 2 ani am suferit, am îndurat, ne-am temut, ne întorceam iar și iar în punctul în care spitalele erau pline și părea interminabilă spirala aia. Eram siguri că, în momentul în care se va fi terminat, ne vom permite să cădem lați și să ne odihnim, ca un maratonist la final de cursă. Ne dozasem energia până la finalul cursei pandemiei. Și exact când să ne oprim și ne odihnim, război la vecini și refugiați la noi, știri panicare și un stres venit ca din cer peste toată oboseala aia, când credeam că nu putem duce mai mult. De-asta acum e foarte important să punem în față gândurile și activitățile care ne pot menține pe linia de plutire. Oamenii sunt foarte atenți când e vorba de sănătatea fizică. Să nu-și rupă o mână, să nu ia coronavirus, să nu sufere vreun accident. Dar câți dintre noi avem zilnic, în mod conștient, grija sănătății mintale?

Nimic nu-i mai important decât să-ți fie bine, să te trezești zilnic odihnit, optimist, să realizezi că ești într-o stare bună. Dacă nu ești prioritatea ta, nu vei mai putea ajuta nici pe alții. Când simți că nu mai poți, te sfătuiesc să faci ca mine: realizează că nu ești una cu problemele tale, că problemele vor trece dar contează cum ai permis să te lase după trecerea lor și vezi dacă nu cumva, gândindu-te prea mult la ele, nu le-ai exagerat impactul asupra ta. Ceea ce mă mai ajută pe mine foarte mult acum este faptul că am două proiecte personale și aștept cu nerăbdare materializarea lor, abia aștept să vă povestesc. Dacă nu aveți planuri pentru viitorul apropiat sau îndepărtat, veți simți cum începeți să muriți interior pentru că cine nu-și mai propune să realizeze ceva, simte că e bătrân și inutil. Musai, plan de viitor. Vă va muta gândurile către partea bună a existenței. Până om trece și de haosul acestor zile, fiecare dintre noi e propria prioritate.

%d blogeri au apreciat: