Schimbări necesare

Scriu acest articol pentru ca, dacă îl va citi măcar o persoană aflată în situația mea, să știe că, indiferent cât ar fi de greu, nu are de ce să-și piardă nădejdea. Mâine voi demisiona de la locul de muncă pe care îl am de 4 ani și o lună. Pe 25 martie 2018 am avut prima zi de lucru acolo și desprinderea va fi destul de grea, pentru că m-am atașat de oameni, de locul meu, de tot ceea ce a însemnat acest serviciu. Dar, mai mult decât orice, demnitatea mea, sănătatea mea contează și voi pleca de acolo pentru că nu vreau ca lucrurile să degenereze și mai rău decât s-a întâmplat deja. Mi-am pus întrebarea mea de control: Dacă aș muri mâine, mi-ar părea rău că am mai stat acolo, că am mai petrecut zile din viață acolo? Și răspunsul, deja de mai bine de un an, este: Da. Dacă aș muri mâine, mi-ar părea rău de timpul irosit la acest loc de muncă. Nu suport ideea de a migra de la un serviciu la altul, vreau statornicie, de aceea recunosc că m-am rugat să am un semn clar dacă chiar ar trebui să plec și mereu, când mă rugam, se întâmpla la serviciu ceva și mai rău, și mai rău, până când s-a ajuns la niște lucruri inacceptabile pentru niște oameni cu facultate, care lucrează într-un birou. Piața Obor a ajuns firma aia, complet scăpată din mână. Vineri am avut o zi de concediu, mi-am dorit și eu să mă odihnesc o zi dar n-au ratat șansa să-mi strice prima zi de concediu luată pe anul ăsta. De ce să trăiesc și eu liniștită? Și am zis: Gata, luni demisia, că m-au trecut peste toate limitele răbdării.

Trec printr-una dintre cele mai importante perioade ale vieții mele. Doar dacă m-aș căsători, dacă aș avea un copil sau când voi muri, voi mai avea momente cu asemenea încărcătură emoțională, pregătire și responsabilitate. De aceea am și scris mai puțin, pentru că n-am mai avut timp, și vă voi povesti la momentul potrivit despre ce este vorba. Doi ani m-am pregătit și m-am rugat pentru momentul acesta și atât îmi trebuia, liniște. Dar fix acum, toate mizeriile mi s-au vărsat în cap la serviciu. Mereu când îmi voi aminti de această schimbare majoră a vieții mele, îmi voi aminti cum nu reușeam să mă concentrez, să am o dispoziție potrivită, din cauza unor inumani de la locul de muncă. Nu poți să trăiești de niște blestemați de oameni. Acum îmi pare rău că n-am plecat mai de mult.

Îmi pare rău că voi lăsa în urmă colegii cu care mă înțeleg bine, pentru că sunt acolo și oameni de bun simț, profesioniști și bine educați, pe ei mă bazam dar știu că vor pleca și ei. Îmi pare rău că plec dintr-un loc în care îmi plăcea tot ceea ce făceam. Tot. Absolut toate atribuțiile din fișa postului erau exact pe profilul meu ca om și făceam totul cu atâta drag, încât mereu am avut note nesperat de mari la evaluarea anuală. Eram omul potrivit la locul potrivit. Totul a început să se strice, de fapt, chiar după ce m-am angajat eu. La două luni după ce am început lucrul, directorul (superiorul meu direct) a fost diagnosticat cu o boală foarte gravă. Mă înțelegeam excelent cu el, primii doi ani mi-au fost foarte buni acolo, e foarte exigent dar vedea că-mi fac treaba brici și eram în top pentru el. Doar că treptat, boala l-a obosit foarte tare. Tratament puternic, decompensări bruște și rele iar în 2020, un dezastru: pandemia. Coronavirusul l-ar fi omorât. Deși ar fi trebuit să renunțe la un job cu responsabilitate atât de mare, a continuat și a început să alunece pe o pantă pe care apoi ne-am dus cu toții grămadă. Angajații au demisionat unul după altul, alții nu au venit sau au venit unii mai slabi, până când am ajuns în situația de a nu mai putea contracta proiecte noi pentru că nu mai avem oameni iar cei de acum lucrează până în miez de noapte. Și vor mai pleca și alții. Una dintre ei fiind eu (deși eu lucrez doar până la 17.30 pentru că nu-mi batjocoresc timpul liber). Dar nu pentru asta plec, ci pentru agresivitatea tot mai crescută dintre angajați, de care nu-i pasă nimănui și, cireașa de pe tort, replica directorului: „Descurcați-vă. Înjurați-vă, țipați, faceți ce vreți, asta e viața, unii sunt mai ai dracului. Nu vă mai suport, n-aveți decât să plecați.” Nu accept să lucrez într-un mediu cu agresivitate: ceartă, înjurături, amenințări cu bătaie. Cred că la serviciu trebuie să existe un regulament de minimă conviețuire civilizată iar dacă unii se bat și se ceartă cu familia, să-și țină pentru acasă aceste obiceiuri.

Pe 10 mai voi avea ultima zi de preaviz și apoi vreau doar să mă relaxez, înainte de a căuta un nou loc de muncă. Vreau să mă plimb, să văd soarele, să am zile întregi doar pentru mine. După cele două luni de izolare, în 2020, eu am redeschis sediul. Îmi amintesc toată clădirea de birouri pustie. Praf, pânze de păianjeni. Au venit pe rând cei de la mentenanță de la cafea, de la dozatoarele de apă, consumabile, ca să repunem totul în funcțiune. A doua zi, curățenie generală. Am fost responsabilă de tot și mereu a ieșit totul bine. Când toți lucrau de acasă, eu eram la birou, le primeam și corespondența personală, eram acolo și în preajma Crăciunului, le primeam toate pachetele cu cadouri de la clienți și îi anunțam pe toți. Zicea directorul: „Ce ne făceam fără tine, Alexandra?” Dar în 2021, de ziua mea, n-am văzut o floare de la colegi. A fost un gest urât din partea mea dar, după două zile, am luat ultimele bomboane care mai rămăseseră pe masă în bucătărie și le-am aruncat la gunoi. Erau banii munciți de mine dar nu mai suportam gândul că oameni pentru care contez atât de puțin, mai mănâncă o bomboană măcar, din banii mei. I-am detestat din momentul ăla, de mă mir că am mai stat încă 6 luni și mă mir că mi-am mai putut face treaba la fel de bine. Am luat o notă foarte bună și la evaluarea de anul ăsta, urma să primesc o mărire consistentă de salariu dar mă lipsesc de orice sumă în plus și plec din atâta răutate și neomenie.

Bucureștiul mi-a distrus încrederea în orice s-ar putea numi calitate umană. Nu-mi fac niciun fel de speranțe pentru următorul loc de muncă. Pe bune, nu ai ce să vrei dintr-un oraș în care ai peste 50% persoane care au venit de la wc în fudul curții (sau educație în stilul ăla) și care aruncă gunoi pe fereastră. Bucureștiul e locul de oprire a tot ceea ce înseamnă obrăznicie, incultură și răutate din toată zona de Sud a țării. Ce oameni au plecat, ce oameni au venit? Dacă faci o medie, e depresie sigură. Nici nu vreau să mă gândesc cum va fi următorul loc de muncă. Mă gândesc doar la luna de final care mă așteaptă aici, la cât îmi doresc să mă odihnesc după aceea, și văd ce va mai fi. La urma urmei, fiecare zi vine pe rând, nu vin toate odată și nu avem de ce să ne îngrijorăm de câte o lună întreagă, e prea obositor.

Mă gândesc cât m-am schimbat în acești 4 ani. Când am început acest serviciu, eram într-un punct atât de jos, încât știam că e loc doar de urcat. Și am tot urcat, până când am ajuns, în plan personal, la vârf. Cred că mai mult de atât nu se poate. E un moment de completă împăcare cu mine, cu tot ceea ce trăiesc, cu modul în care mi-am gestionat viața. Mă iubesc și mă respect mai mult decât oricând. Viața mea cu mine e perfectă. De aceea îmi și permit să închei colaborarea cu o companie în care se trăiește în halul ăsta de jigniri, lipsă de respect și de profesionalism. Poate că în acești 4 ani nici măcar nu s-au schimbat ei atât de mult, ci eu. Oricum, în firmă cred că mai sunt doar 25% dintre cei pe care i-am găsit la angajare. Eu sunt printre cei mai vechi, din 43 de oameni, o ramură dintr-o companie uriașă, din 93 de țări. Tocmai faptul că e foarte mare și stabilă compania, m-a făcut să stau atât. Dar renunți la orice beneficii financiare când vezi că petreci 8 ore pe zi într-un loc unde nu ești tratat ca om.

Recunosc că mi-e frică. Din toamnă cred că revine iar molima planetară, restricții, certificate, avem și războiul la graniță, citisem ieri că am și fost retrogradați de Fitch la BBB minus cu perspectivă negativă, ceea ce sună foarte rău. Peste toate astea, mi-am și pierdut complet încrederea că aș putea găsi un loc de muncă cu atmosferă decentă dar tot e bine să plec, totuși, din infernul ăla. Dacă nu ai curajul să ieși dintr-o situație mizerabilă, e imposibil să te îndrepți către una mai bună. Nu știu cum va fi mai departe, dar știu că dacă aș muri mâine, mi-ar fi părut rău, în ultimele minute, pentru cât timp am irosit acolo. Asta e suficient ca să știu că iau decizia corectă. Suntem trecători și nimic nu contează mai mult decât calitatea experienței.

%d blogeri au apreciat: