Primul meu Paște catolic

De ieri sunt oficial catolică, am primit prima împărtășanie. Doi ani am așteptat acest moment, m-am rugat, m-am pregătit cu tot sufletul. N-am ținut neapărat să fie la Paști prima mea împărtășanie dar cred că așa a vrut Dumnezeu.

Vă povesteam într-o postare anterioară că am două planuri personale pentru că a avea planuri de viitor, ne ține vii și plini de speranță. Acesta a fost unul dintre ele, mă bucur că s-a împlinit și are o poveste lungă pe care, din fericire, am adus-o la un final fericit.

M-am născut într-o familie ortodoxă și am mers mult la biserică, din copilărie, când eram în vizită la țară la străbunicii mei din comuna Limanu, județul Constanța. Maria, străbunica mea, era foarte religioasă, își dorise să devină călugăriță dar părinții o măritaseră forțat și toată viața ei a fost foarte atașată de biserică. Ea m-a învățat să mă rog, ea mi-a povestit despre sfinți, ne rugam împreună și începuse să-mi placă să merg la biserică. La Mangalia mai mergeam cu bunica la biserica Sfântul Gheorghe, dar nu foarte des. Mama are un interes pentru biserică între zero și minus infinit. Ea chiar insista că nu trebuie să-i bagi în cap unui copil că morții pot învia și consideră că religiile sunt niște invenții pentru a controla masele. Deci eu am reușit cumva să-mi croiesc o imagine despre religie între aceste păreri complet opuse pe care le auzeam. Și în facultate am învățat același lucru pe care mi-l spusese mama, că religiile sunt făcute pentru disciplinarea și controlarea oamenilor de rând. Totuși, pentru mine, a contat măcar faptul că suntem separați, trup și suflet și, trecând de ceea ce scrie în cărțile religioase, m-a pasionat această existență a energiei care animă trupul și care îl părăsește după moarte. Am vrut să fiu cât mai conștientă de ea, s-o hrănesc, s-o mențin într-o stare cât mai bună, să pot ajuta și pe alții și de aceea m-am rugat și am practicat meditația cât am putut de mult.

Recunosc că, odată cu trecerea timpului, nu am mai fost prea mult atrasă de mersul la biserică. La mine, la Mangalia, după Revoluție, toată lumea a dat năvală spre religie și știam că la biserică găseam o veșnică îmbulzeală, gălăgie, țățism. Am mers o dată să iau salcie la Florii, s-au îngrămădit enoriașii de era să dărâme masa cu salcie, s-au certat, s-au îmbrâncit. La spovadă era o asemenea aglomerație, încât uneori auzeam ce vorbeau preotul și spoveditul. Tot felul de îngălate se luau de tineri pentru te miri ce motive. Atmosfera asta de dilentantism și piață nu se potrivea cu ceea ce îmi doream eu într-un spațiu de rugăciune. Cât am fost la liceu la Constanța, era o biserică (ortodoxă) aproape de blocul gazdei mele și ea mă tot îndemna să merg. Am fost de câteva ori și acolo s-a întâmplat primul lucru care m-a îndepărtat de Ortodoxie. Am mers într-o duminică să mă închin și să mă rog puțin, înainte să înceapă slujba, erau ceva oameni în biserică și, când am mers la icoane, am încurcat ordinea. În timp ce mă închinam, a venit la mine un bărbat de vreo 50 de ani, înalt ca un munte, m-a prins de gulerul jachetei și efectiv m-a târât la icoana din partea opusă. Mi-a fost imposibil să mă eliberez, să mă apăr, să zic ceva. Nimeni din biserică nu a intervenit. Când și-a luat mâna de pe mine, am dispărut instant din biserică, eram topită de spaimă. A fost primul moment în care m-am scârbit serios de atmosfera din bisericile ortodoxe și nici nu am mai mers acolo.

Când am venit la București la facultate, plimbându-mă prin centru, am găsit biserica Sfântul Gheorghe (Boteanu). Pentru că Sfântul Gheorghe este protectorul meu și mă rugam lui de când eram copil, am mers de câteva ori acolo la liturghie. Într-o duminică, plecasem eu la plimbare, fără bani la mine, și am mers la biserică iar. Era 2005. După liturghie, am mers la miruit. La mine, în Dobrogea, nu se obișnuia să se dea bani la miruit. Stând la coadă, am văzut că lumea punea bani pe o tăviță, înainte de miruire. Mi-am zis că asta e, eu nu aveam bani la mine, nu va ține preotul cont că nu punem toți bani. Când a venit rândul meu, preotul nu m-a miruit rapid, ca pe ceilalți, ci stătea și se uita la mine. Mă uitam și eu la el, era un preot vârstnic, și așteptam. S-a uitat la tăvița cu bani, eu am dat din umeri ca cea mai nevinovată ființă din lume. Ne miruia cu o cruce metalică destul de solidă. Mi-a tras o cruce în frunte de am auzit un pocnet, pentru că sinusurile sunt goale. Am ieșit din biserică masându-mi fruntea, că mă durea. Eu de atunci, din 2005, am mai fost la biserici ortodoxe doar la nunți și înmormântări. La slujbă nu am mai avut ce să caut, nu am primit preoți cu icoana, cu Botezul, cu nimic, efectiv n-am vrut să mai am de-a face cu ei. Am și avut o perioadă de ateism total, apoi doar mă rugam sau meditam acasă și făceam milostenie. Religia devenise 0 pentru mine.

Cei care mă cunoașteți sau care îmi citiți constant blogul, știți că în 2014 am avut depresie, în urma unor probleme personale. În primăvara lui 2015 am terminat tratamentul cu antidepresive dar mă simțeam tot rău. Pastilele doar îți modifică neurochimia cerebrală, te țin într-o stare de plutire, nu rezolvă problema. Și îmi era tot rău și rău, vara lui 2015 a fost un chin pentru mine. I-am zis într-o zi unei prietene: „Simt că dacă aș merge într-un loc cu o energie foarte bună, cum e de exemplu un spațiu comun de rugăciune, aș reuși să curăț măcar o parte din tot răul ăsta în care mă înec de atâtea luni. Energia mea e foarte joasă acum și, oricât mă lupt, n-o pot duce mai sus. Aș merge la biserică dar când mă gândesc că dau de țațe, ghiolbani, cerșetori, îmi piere tot cheful.” Atunci ea mi-a zis: „Uite, putem merge la catolici, la catedrală. Acolo nu sunt țațe și cerșetori.”

Îmi amintesc perfect ziua în care am mers cu ea la liturghie la catedrala Sfântul Iosif. Aveam o bluză verde pal și o fustă lungă, turcoaz, cu broderie la poale. Era august, o vreme minunată. Eram dărâmată de oboseală după atâta luptă cu tristețea și deznădejdea. Nu mai știu ce s-a zis la slujbă, la ce mă gândeam, cum arăta preotul. Îmi amintesc cum, după slujbă, eram pe stradă, pe la Sala Palatului și, după luni de zile, mă simțeam mai bine. Primisem acel surplus de energie care îmi dădea forța să contracarez interminabilul vârtej care mă trăgea spre abis. Am continuat să merg la catedrală duminica, apoi s-au întâmplat alte și alte lucruri bune care, adunate, m-au ajutat nu doar să înving depresia, ci să îmi duc viața la alt nivel. Mă temusem enorm că, după depresie, voi rămâne ca un invalid după un accident și că mintea mea nu va mai percepe vreodată bucuriile, împlinirile, veselia, ca înainte. Dar a fost și mai bine ca înainte, a fost o resetare.

Din toamna lui 2015 am început cursul de coreeană cu misionari coreeni prezbiterieni la biserica Gloria de la Mihai Bravu, o biserică evanghelică. Duminica, după curs, rămâneam la ei la slujbă și apoi puneau o masă cu mâncare coreeană. Așa ne-am format o mică parohie, ne știam unii cu alții, vreo 20 de oameni. Acolo am cunoscut o fată penticostală și, la invitația ei, am mers la câteva slujbe și la penticostali, la biserica Vestea Bună, în 2019 și 2020. Foarte frumos era și acolo, o comunitate unită și foarte însuflețită. Nimeni nu-i întrece pe penticostali în pasiunea cu care își trăiesc credința. Apoi a venit pandemia. Una dintre ultimele mele zile din viața noastră liberă și liniștită a fost cu o slujbă la ei, pe Popa Nan. Apoi, închiși în case.

18 aprilie 2020, fix cu 2 ani în urmă. Sâmbăta Paștelui Ortodox. Izolare forțată. Toți îngroziți, captivi în propriile case, să nu se împrăștie virusul. Muream de frică la gândul că ne vom pierde serviciul, că vor muri rude, prieteni. O traumă trăiam cu toții. Și ce să vezi? Apare Vela cu jaca lui de piele și anunță că ortodocșii vor primi lumină de la angajați MAI care vor merge pe la blocuri și cine vrea, iese și ia lumină. Evident că în noaptea aceea a fost un du-te-vino de oameni, îmi suna și mie la ușă o vecină să-mi dea lumină, că luase de la altă vecină de pe scară. Brusc, pentru ortodocși, relaxare. Toate, absolut toate celelalte culte creștine stăteau în izolare cruntă, ca toată lumea, dar ortodocșii, tratament preferențial. Chestia asta m-a enervat rău. Nu pot suporta nedreptatea, nesimțirea și tratamentul preferențial fără nicio bază concretă. Am zis atunci: „Când s-o termina pandemia asta, primul lucru pe care îl fac, e să renunț la Ortodoxie. În ziua când vom scoate măștile, când nu vor mai fi restricții, când viața noastră va fi la fel de liberă și de liniștită ca înaintea acestui chin, mă convertesc la alt cult religios. Biserica Ortodoxă și interlopii sunt stat în stat în amărâta asta de țară, fac doar ce vor ei. Așa cum ortodocșii primesc azi lumină și sună cu lumânări unii la ușile altora și se pișă cu boltă pe frații lor creștini care nu au avut nicio derogare de la izolarea forțată, să vezi ce boltă le dau și eu lor când s-o termina pandemia.

Au trecut doi ani în care m-am pregătit și m-am rugat, să am un semn de la Dumnezeu ca să știu dacă decizia mea este bună, ca să văd ce confesiune religioasă ar fi bine să aleg iar în articolul viitor voi povesti parcursul meu către Catolicism.

%d blogeri au apreciat: