Alegerea unui nou drum

Așadar, continuăm parcursul convertirii mele la Catolicism, de unde rămăseserăm în articolul trecut. Aprilie 2020. Mi-am zis că venise momentul să mă adun. Era clar că nu mai aveam niciun interes pentru Ortodoxie, fusesem în decursul timpului la slujbe la catolici, prezbiterieni, penticostali, până și la cultul creștinilor LGBT, unde ține slujbe Florin Buhuceanu, când eram voluntară la Accept. Am gândit logic: evanghelicii ieșeau clar din discuție pentru că sunt foarte exigenți cu regulile, cer lunar 10% din salariu și eu nu sunt dispusă să dau atâția bani la biserică, ei consideră femeile cu mult inferioare bărbaților și acolo, dacă nu îți permite pastorul, nu poți divorța nici măcar dacă soțul te lovește. Chiar nu mă tenta ideea să trăiesc în așa fel și să consider o binecuvântare a fi o mașină de făcut copii, condusă prin lume de către soț. Dacă nu te-ai născut în acel mediu, nu te poți adapta. Deci mai rămăseseră catolicii. Evident, mai aveam și varianta agnostică, să continui cu meditația și rugăciunea pe acasă, în stilul meu. Dar eu aveam două motive clare ca să aleg un cult religios: în primul rând ca să fac o trecere oficială de la Ortodoxie, să nu mai fie așa o ambiguitate, să pot nota la recensământ un alt cult religios în mod oficial dar să pot avea acces în continuare la primele și zilele libere de la sărbătorile creștine. În al doilea rând pentru că mie nu-mi trebuia neapărat o apartenență religioasă, ci apartenența la o comunitate. Singurătatea în pandemie a fost foarte grea. Singurătatea, în general, e grea. Doream să cunosc mai mulți oameni, să-mi fac prieteni, să fie persoane ca mine, care nu trăiesc promiscuu, nu beau, nu fumează, nu-și irosesc viața cu un trai murdar și dezordonat. Pentru că nu am copii dar mi-am dorit foarte mult copii, marea mea dorință e să voluntariez pentru copii, să le ofer timpul meu, cunoștințele mele, atenția mea, ca să plantez în ei o sămânță de dragoste și omenie ce să înflorească la maturitate și să poată fi oameni, nu ființe antisociale de care n-a avut nimeni timp. Unde găseam toate astea? Într-o parohie mare și foarte bine organizată. M-am gândit atunci, cu 2 ani în urmă că, într-o zi frumoasă și caldă, când va fi trecut pandemia (deși abia începuse), voi intra pe poartă la catedrala Sfântul Iosif, voi întâlni o persoană amabilă, fie preot, fie enoriaș, îmi voi exprima dorința de a deveni catolică și voi găsi îndrumare. Apoi am început să mă rog ca să am un semn, măcar, că ceea ce fac este bine și potrivit mie.

În august 2020 am fost pentru prima oară în Transilvania. În miezul pandemiei, câțiva oameni într-un microbuz, porneam spre munți. În prima zi de excursie am avut un mic popas la abația cisterciană de la Cârța. Dacă ați vizitat acel loc, știți cu ce fel de energie te încarcă. Totul e vechi de sute de ani, cărțile sunt așezate pe bănci, de parcă slujba ar sta să înceapă, ai senzația că prezența călugărilor e atât de puternică, e un loc din care pleci cu o stare inexplicabilă. Pentru mine, acolo a fost începutul unei familiarizări treptate cu bisericile catolice din Transilvania, mai mult cu energia lor decât cu simplul gest de a le admira arhitectura și ornamentația.

În decembrie 2020 am făcut o alegere neinspirată, ca să nu-i zic prostie, iar rezultatele gestului meu au fost o supărare și o umilință care m-au măturat interior câteva luni. Până la fund am băut toată otrava aia, știind că nu am cum să las lucrurile la fel ca înainte și că a venit momentul să-mi schimb direcția în anumite aspecte ale vieții. Pe 1 iulie 2021 am fost la Miercurea-Ciuc. Prima noastră oprire a fost în Șumuleu-Ciuc la Bazilica Sfânta Maria, unde fusese Papa Francisc cu 2 ani în urmă. Am stat la coadă să vedem celebra statuie a Fecioarei și să ne rugăm la ea. Eram atât de tristă și atât de obosită de tot ceea ce trăiam încât, mai mult la oha, am avut și eu o cerere la statuie (nu prea mă pasiona pe mine mersul pe la icoane și statuete). Seara am mers la Odorheiu Secuiesc și am nimerit și acolo la o catedrală catolică, Petru și Paul unde, la intare, m-a întâmpinat o altă statuie a Fecioarei. Era impresionantă, cu un chip expresiv și blând. Aceeași rugăciune și acolo. Nici prin cap nu mi-a trecut că se vor împlini rugăciunile mele. Peste două luni s-au împlinit.

În Miercurea-Ciuc am fost la noua lor biserică catolică, Biserica Mileniului. De când am fost acolo pentru prima oară, la fiecare meditație pe care o practicam, mă vedeam în acea biserică. Luni de zile, sâmbătă de sâmbătă, în meditație, pluteam printre băncile din acea biserică. În iarna lui 2021 decizia mea era deja luată. Așteptam doar să treacă pandemia. Absolut fiecare știre pe care o mai vedeam cu circăreala lui Teodosie, cum a făcut el pelerinaj în miezul molimei, cum îl ținea alt preot în brațe în caleașcă, aberațiile cu neputința lunară, făceau să simt că timpul abia trecea. Mă gândeam: „Doamne, să treacă pandemia odată și să nu mai suport rușinea de-a face parte din același cult cu acest individ!

Poate vă gândiți că, la fel ca multor altora, mi-a plăcut ceea ce spunea Francisc Doboș la diverse emisiuni și că el m-ar fi atras către Catolicism (amica mea penticostală îl apreciază foarte mult). Dacă Doboș ar fi fost singurul catolic pe care l-aș fi văzut vreodată, nu știu dacă aș fi ales Catolicismul. Mi se pare un autosuficient cuprins de un vedetism care nu stă bine unui preot. Încearcă să fie amuzant dar are niște glume de adolescent care vrea să impresioneze gagici la terasă. Fusese odată la o grădiniță și scrisese pe fb că a vizitat pe los puradelos și mă întrebam: „Omul ăsta se aude vorbind, gândind, scriind?” Dar e strict părerea mea, nu mi-a făcut niciun rău. Dacă Dumnezeu l-a ales să fie preot, știe El de ce.

Anul ăsta, prin februarie, deja îmi pierdeam toată răbdarea. Era masca obligatorie peste tot și mă zgâriau pe ochi toți clericii ortodocși pe care îi vedeam prin metrou fără măști. Nu am crezut că masca aia ne protejează de ceva, toți am luat virusul, nu sunt o ipohondră dar dacă e o regulă, o respectăm. Dar nu, ortodocșii au avut propriile reguli, că așa au avut ei chef. Și nu mai trecea odată iarna, nici restricțiile, venea recensământul (trebuia să ne scriem apartenența religioasă) și voluntariatul meu cu copii parcă era o promisiune pentru altă viață. Și a venit martie. Treptat s-au ridicat restricțiile. Au înflorit pomii, lumea a erupt pe străzi, liberă și fericită. Pe 27 martie am ieșit să mă plimb. Cald, frumos, eram în tricou și cu un hanorac roz, am ajuns prin centru și am trecut prin fața catedralei Sfântul Iosif. Pustiu prin curte, în interior părea să fie slujbă, am zis că n-are rost să mă duc și eu aiurea, pe la jumatea slujbei. Plus că ce să cauți la liturghie în hanorac roz? Am mers la Artmark să văd ce mai expuseseră, am mers la Berezka și mi-am cumpărat bomboane și iar am trecut prin fața catedralei, cu gândul să mă retrag spre metrou. În curte era un preot în reverendă, vorbea cu o doamnă. Am zis: „Acum e momentul! Haida!” Am intrat și am stat la vreo 3 metri de ei, până când m-a întrebat preotul cu ce mă poate ajuta. I-am zis că mă numesc Alexandra și că vreau să devin catolică. Mi-a răspuns: „Haideți în birou!

Am avut o baftă direct proporțională cu speranța mea că o persoană amabilă mă va primi în curte la catedrală când voi merge să încep cateheza. M-a întâmpinat cel mai tânăr preot din parohie, 29 de ani, hirotonit în 2018, relaxat, spiritual, unul dintre cei mai curați și mai delicați oameni pe care i-am întâlnit. Am mers deci în biroul din palatul arhiepiscopal și am stat de vorbă vreo 15 minute, pentru că se grăbea să oficieze Drumul Crucii. M-a întrebat de ce vreau să devin catolică, i-am spus așa, într-un mod diplomat, că mi s-a părut inacceptabilă atitudinea ortodocșilor în pandemie, n-am intrat și în alte detalii iar la finalul discuției mi-a dat o carte numită Catehismul Bisericii Catolice. Mi-a spus: „Nu cred că vă ia mai mult de o săptămână s-o citiți, apoi mă sunați, ne vedem iar și poate reușiți să vă spovediți în Săptămâna Mare și de Paști vă împărtășiți. Acum vă invit să participați la Drumul Crucii, în catedrală.” Și uite așa, cu hanoracul meu roz, l-am însoțit pe părintele Iosif într-o frumoasă procesiune, pentru prima dată. În articolul următor vă povestesc de ce, în loc de o săptămână, cateheza mea a durat două săptămâni și cum a fost să intru complet nepregătită într-una dintre cele mai impresionante experiențe ale vieții mele.

%d blogeri au apreciat: