Două săptămâni grele

Voi povesti azi, cu destul de multe detalii, cum au fost cele două săptămâni în care m-am pregătit, cu toată seriozitatea, să devin catolică. Nu doar pentru că a fost un moment important al vieții mele ci și pentru că, dacă cineva dorește să își schimbe cultul religios, să aibă o idee despre ce aduce acest proces. Probabil că după acest articol îmi voi pierde o parte dintre cititori și veți crede că nu am toate țiglele pe casă dar nici eu nu mă așteptasem la unele lucruri.

De ce spusesem în articolul anterior că am avut baftă pentru că am făcut cateheza cu un preot tânăr? Pentru că un preot tânăr, sociabil și cald, așa cum e părintele Iosif, nu te ascultă din Catehism ca la școală și nu are exigența și duritatea pe care le-ar putea avea un preot mai în vârstă. Am luat așadar cartea, pregătită s-o citesc într-o săptămână. Mi-a fost imposibil s-o parcurg la timp, am trecut prin două săptămâni de haos. Într-un haos am făcut cateheza, într-un haos m-am spovedit, pic de liniște nu a fost în viața mea, până în ziua de Paști, când am reușit să mă și împărtășesc. Eu mă gândisem: „Trec și eu de la unii la alții, nu e mare lucru, tot creștini sunt, citesc cartea asta și gata.” N-a fost așa. Începând cu prima zi de lectură, am suferit constant de deshidratare și de sete într-un mod cum nu am mai pățit vreodată. Eu beau apă suficientă zilnic, mănânc și fructe, legume, a fost de neînțeles cum m-am deshidratat brusc în halul ăla. Oricâtă apă beam, era degeaba. Dar nici nu mergeam mai des la toaletă, nu știu unde se ducea toată apa. Citisem undeva că deshidratarea survine la un schimb mare de energie. Pielea mi se uscase atât de tare, încât începeam să sângerez dacă strângeam pumnul. După o săptămână, îmi trăgeam manșetele bluzei sau ale jachetei, pentru că îmi era jenă de cum se vedeau urmele de sânge. Am niște pantofi sport care mă jenau un pic la spate la piciorul stâng, nu era mare lucru, doar era puțin disconfort, nici n-aș putea spune că rodeau, ca cei de piele, pentru că sunt din material textil. Am ajuns într-o zi la serviciu și am zis să-mi pun un plasture. Când am ridicat pantalonul, aveam șoseta și partea din spate a pantofului îmbibate cu sânge. Niciodată nu sângerasem când mă strânseseră pantofii, doar avusesem niște semne pe piele. Deci două săptămâni m-am chinuit cu deshidratarea asta neașteptată, vroiam să mă programez la dermatolog, credeam că aveam ceva de sângeram din orice. Dar, din fericire, de Paști mi-a trecut, mă uit acum la mâinile mele, complet normale, frumoase, parcă nici n-au avut rănile alea pe ele.

De parcă nu era suficient câtă nevoie de liniște aveam și cum mă luptam cu deshidratarea, la serviciu a explodat totul. Au fost niște momente halucinante. Nici mie nu-mi vine a crede când mă gândesc. 4 ani, cât am lucrat aici, piatra mea de încercare a fost una dintre femeile de serviciu. Cel mai rău om din câți am cunoscut vreodată. Un coleg mi-a zis la un moment dat: „Alexandra, am 51 de ani dar nu am cunoscut om mai rău ca femeia asta. E inimaginabil de rea.” Individa are 61 de ani și este un combo de incultură, paranoia, răutate și agresivitate. E în stare de absolut orice rău. Blestemă, merge la vrăjitoare, minte ca să facă rău celor pe care nu-i agrează, are obsesia faptului că ea nu ar trebui să fie femeie de serviciu și că trebuie să se răzbune pe toți cei care sunt fericiți, pentru că ea ar fi trebuit să fie fericită și norocoasă. Orice gest frumos făceam față de ea, fie că-i ofeream un dar de Crăciun, de ziua ei, fie că o serveam din ce dulciuri aveam eu, o făcea să mă urască și mai tare și să fie mai răzbunătoare față de mine, pentru că mă considera bogată și fericită. Ne spunea că se bucură pentru că Dincă le-a omorât pe acele fete, pentru că ea consideră că adolescentele din ziua de azi sunt niște curve care merită orice li se întâmplă. Se bucura că au murit cei din Colectiv, pentru că ea consideră că tinerii sunt niște destrăbălați. În timpul pandemiei o urmărea fascinată pe Șoșoacă pe telefon. Ce să vă zic? Definiția ratării și degradării umane face curat la mine la serviciu și am suportat-o 4 ani. Am făcut tot ce am putut și am avut toată răbdarea ca să mă înțeleg cu ea și să nu avem conflicte. În cele două săptămâni cât mi-am făcut cateheza, am crezut că o să mă omoare. Știu că-i amuzant să spun asta, pare ciudat, dar au fost momente în care am crezut că va lua un cuțit din bucătărie și îl va băga în mine. Abia mă adunam seara să mă rog, să citesc, să îmi văd de planul meu, după ce ziua, la serviciu, o aveam pe femeia asta dezlănțuită asupra mea. Îl sunam pe șeful ei, îl rugam să vorbească cu ea, n-o puteam calma, făcea la mine ca o dementă, îi jignea și pe alți colegi ai mei, el o suna, îi zicea să se potolească, ea urla și la el, a doua zi iar o lua de la capăt. Nu puteam să mă înțeleg cu ea, iar îl sunam pe el, îmi spunea că nu înțelege ce e cu ea, că nu i se mai întâmplase asta cu o angajată. A fost horrror. Două săptămâni m-au pus la pământ. Nu credeam că voi ajunge să mă spovedesc, nu credeam că voi termina la timp toată lectura cărții. Plus că s-au adunat și alte mizerii și deja sunt în a doua săptămână de preaviz, că mi-a ajuns de ei. N-am omorât pe nimeni ca să mai suport 8 ore pe zi în debandada aia, sat fără câini.

Pe 8 aprilie l-am sunat pe preot, pe 9 ne-am reîntâlnit la catedrală, am stat mai mult de vorbă, a verificat că citisem cartea și s-a asigurat că îmi doresc să mă convertesc. I-am spus că îmi dorisem să fiu gata într-o săptămână dar că, în mod inexplicabil, apăreau zilnic alte și alte mizerii de nu credeam că apuc s-o termin nici în două săptămâni. I s-a părut atât normal faptul că s-a întâmplat asta, încât probabil că așa or mai fi pățit și alții. Pe 10 am fost la procesiunea de Florii, pe o ploaie torențială. Nu știu cum să vă explic, dar stările pe care le aveam, erau complet noi. Am avut niște trăiri care au trecut prin mine ca o furtună ce nu mai avea final. Poate că sunt eu mai ciudată, un om mai emotiv ca alții, dar cred că dacă cineva dorește să facă o schimbare asemănătoare cu cea făcută de mine, trebuie să fie pregătit pentru orice. Să-și dea timp, să aibă răbdare, mai bine să-și ia niște zile libere.

În Săptămâna Mare, dezastrul era și mai rău la serviciu, eram frântă de oboseală, deja intrasem în preaviz și nici nu mă mai interesa circul mahalagioaicei, e problema șefului ei că livrează la firme personal de curățenie din cea mai abjectă pătură socială posibilă și că nu-l poate forma măcar cât să aibă comportament civilizat. Bucureștiul e o hazna oricum, e un noroc să găsești aici oameni decenți. Dacă îi găsiți, țineți de ei, că sunt rari. În Sâmbăta Paștelui am ieșit să mă plimb prin centru. Nu apucasem să-mi fac listă de spovadă, nimic. De 20 de ani nu mă mai spovedisem. Am băgat în rucsac un pliant cu instrucțiunile, pe care îl aveam de la preot, dar nici nu mă gândeam că mai găseam pe cineva să mă spovedească, la ora 16.00. Dar am avut noroc. După ce am ieșit din confesional, rămăsesem cu pliantul în mână, mă rugam la o statuie de-a Fecioarei și mi-am dat seama ce penibilă eram, cu o hârtie în mână. Totul a mers numai din inerție. Slujba de Înviere am văzut-o live pe net, am aprins și eu o lumânare luată de la catedrală, a doua zi am mers la liturghia de seară și m-am și împărtășit, dar tot cu senzația aia că sunt dusă de val într-o situație în care eram prea obosită ca să mă mai pot aduna. E foarte bună ostia, a fost un moment deosebit pentru mine împărtășania. Apoi s-a făcut o liniște completă. S-a potolit și bolnava aia de femeie, eu am trecut brusc de deshidratare, de parcă n-aș fi avut nimic, s-a terminat tot haosul.

Următorul pas este cel dea-l doilea plan personal pe care îl am pentru acest an. Voluntariatul. După ce am reușit să găsesc parohia de care aveam nevoie pentru a mă implica în ajutorarea semenilor mei, a venit momentul să merg către ei. Deja am de la preot contactele celor care coordonează proiectele umanitare, avem refugiați, avem orfani, avem de toate. A trecut una dintre cele mai bune săptămâni din acest an. De când mi-am și dat demisia, trăiesc o bucurie și o relaxare imense. Nu mai rezistam în atmosfera aia. N-aș fi crezut că voi fi atât de fericită când voi demisiona, dar chiar sunt. Am o pace interioară la care am sperat mult timp.

%d blogeri au apreciat: