Femeie singură

După o zi hiper mega plină, m-am adunat și scriu. Primul meu gând e că mai am 8 zile de lucru efectiv la actualul loc de muncă și apoi nu știu ce să fac cu libertatea mea, după 4 ani în care programul meu luni-vineri era cu 8 ore petrecute acolo. Simt că mă apropii de necunoscut. Dar cred că multă lume m-ar invidia. Va fi o perioadă în care mă voi trezi la ce oră voi avea chef și voi face toată ziua ce îmi va plăcea. Până la următorul loc de muncă. Libertate totală au doar cei cărora le vin banii de undeva și nu-i nevoie să lucreze iar la mine nu e cazul. Dar nu despre asta vreau eu să scriu azi.

Eu sunt un om fericit. În cea mai mare parte a timpului (cu excepția unor zile din lună în care schimbările hormonale mă aduc pe marginea depresiei) chiar sunt un om fericit. Dar n-am fost mereu așa, din contră. Am muncit cât am putut ca să nu mă mai las doborâtă de lucrurile neplăcute și, cel mai important, ca să nu mă las doborâtă de regretul că viața mea nu se desfășoară așa cum am plănuit și cum am sperat. La maturitate, asta e cea mai mare otravă care ți se poate împrăștia în sânge până la nucleul celular. Că nu ai ajuns în punctul în care ai vrut să ajungi sau unde credeai că ți se cuvenea. Tema articolului de azi: nefericirea profundă a unora dintre femeile fără partener. Nu îl scriu doar ca să mă aflu în treabă, ci pentru că am cunoscut iarăși femei aflate în această situație și îmi pare rău pentru starea lor, cum îmi pare rău pentru un om cu handicap sever. Vă rog din tot sufletul meu, nu mai spuneți vreodată unei fete că fericirea ei constă în a fi cu un bărbat. Nu-i adevărat. Am 39 de ani, nu îmi doresc să ies cu niciun bărbat, cu nicio femeie, nu îmi doresc o relație amoroasă și sunt foarte fericită. Am unele zile, ca azi, în care mă întreb ce am făcut atât de bun încât mă răsplătește Dumnezeu cu atâta fericire, atâta împlinire. Nu adorm noaptea lângă un bărbat și am deja convingerea că nu voi mai avea vreodată o relație pentru că îmbătrânesc, nu întineresc. Și ce dacă? Sunt atâtea lucruri care împlinesc viața unui om!

Știu ce este în sufletul acestor femei pentru că am trecut și eu prin asta. Orice puteam crede că nu îmi va fi dat să trăiesc, cu excepția faptului că mă voi căsători. De asta eram sigură. Din inerție și din cauza celor care îmi împuiau capul că vai, cine nu și-ar dori o soție ca mine, gospodină, spirituală, feminină, etc? N-a fost să fie. Și nu-ți pică deloc bine, ca femeie. O fi din cauza instinctului de procreere? O fi din cauza presiunii sociale? Gândul că ai ajuns la 30, 35, 37 de ani și ești tot fără partener, te dărâmă. Poate că te sfredelește interior și bucuria explozivă a mireselor colege, mireselor rude, mireselor din parcuri, de pe străzi. Toată lumea e mireasă, tu nu. Și plângi, și te gândești ce să mai faci. Dar trec anii și când vezi ce s-a ales de bucuria explozivă a unora dintre acele mirese, te bucuri că nu te-ai măritat (eu am tot mai des motive de-astea de bucurie, cu tot regretul pentru respectivele femei). Eu mi-am dorit foarte mult să am copii. Îmi plac tare copiii. Mai mult decât soț, eu îmi doream copiii. Deci aveam un motiv în plus să sufăr. A fost oribil. M-am simțit la capătul puterilor, simțeam că nu mai vroiam să trăiesc, m-am simțit vinovată, n-am vrut să mai dau ochii cu rudele, am făcut tâmpenii majore, de exemplu am fost insistentă cu bărbați care nu își doreau o relație cu mine. Îmi asum. Eu sunt și genul ăla de om pătimaș care te duce târâș de-o mână în timp ce tu îi tot explici că nu vrei nimic de la el. Dar am plătit pentru orice prostie făcută, n-am scăpat (slavă Domnului că am făcut pasiuni pe bărbați bine educați care totuși n-au profitat de mine, doar m-au respins). Cert e că am trecut prin tot iadul rezervat unei femei care era sigură că-și va face o familie dar destinul nu avea asta pentru ea. Deci știu ce simt aceste femei. Doar că eu am reușit să trec peste asta și, după ce am trecut puntea, mă doare sufletul să le văd pe cele rămase dincolo, pe malul cu iad. Cum am reușit? Iată ce a funcționat la mine:

În primul rând, o disciplină spirituală. V-am încuiat cu asta. Pam pam. Nu e chiar așa de complicat. V-am mai povestit că am frecventat, vreo 6 ani, biserici evanghelice. Adică pocăiți. Pocăiții sunt foarte drastici în privința modului cum ne raportăm la relația cu Dumnezeu. Una dintre ideile de bază este: Dacă ești nefericit, îl mânii pe Dumnezeu. El ți-a dat viața ca să fii fericit. Cum adică nu ai de ce să fii fericit? Uite ce frumos e azi soarele, uite ce bună a fost mâncarea de la micul dejun, ai avut ce mânca! Uite, te vezi cu frații tăi, vizitați bătrânii sau bolnavii din comunitate! Ești sănătos, ai un serviciu, poți să te plimbi, să cânți, să te rogi. Adică disciplină. Așa cum un sportiv de performanță se trezește la 5 dimineața ca să-și înceapă antrenamentele și își creează un automatism, te obișnuiești și să fii recunoscător. Disciplină a minții. Ce vrei să vezi, răul sau binele?

În al doilea rând, nu am mai așteptat ca fericirea să vină la mine, ci am mers eu la ea. M-am gândit ce-mi place mie mai mult și mai mult și am mers exact în acea direcție. Să mă plimb, să dansez, să gătesc, să fac milostenie, să citesc, etc. În loc să te gândești că n-ai și tu un iubit, umple-ți ziua cu tot ce îți place. Și încă ceva, care pentru mine chiar contează. Toți avem porniri sexuale și e frustrant să le neglijăm. Unele persoane poate că nu țin cont de asta, nu simt prea mult nevoia de relații intime dar dacă îți pare rău că nu ai partener pentru că vrei să faci sex, se rezolvă. Ai la sex shop tot ce vrei. Cumpără cu încredere. Altfel se vede viața după orgasme multiple. Vă dezvălui ceva: știți ce bine e să nu ai grija că rămâi gravidă după ce ai făcut cu un dildo tot ce ai avut chef? Într-adevăr, un sandwich nu e ca o masă cu tacâmuri de argint, la restaurant de lux, dar ce delicios e sandwichul când ești complet înfometat și e bine făcut! Nu glumesc, chiar e important să satisfacem nevoile sexuale. Au și ele rolul lor iar dacă le reprimăm, e și mai rău. Mie îmi pare foarte rău că nu se prea vorbește despre sex la modul sănătos. Pornografia e o mizerie iar cei care spun că sexul e rușinos, greșesc. Nu e normal să ne situăm la extreme.

În al treilea rând, ceea ce m-a ajutat enorm, eu am renunțat la orice speranță. A fost ca după o amputare. Picior beteag, durere, spital, stres, cangrenă, bătaie de cap? Amputare, rezolvare. Nici picior, nici durere. Așa și cu gândul ăsta că n-ai bărbat. Când încă mai tragi o speranță, e mai greu. Dacă stai în stația de autobuz cu gândul că încă vine, e un stres. Dacă știi că nu mai pleacă niciunul din cap de linie, mergi pe jos relaxat sau te duci acasă liniștit. Știu, sună oribil, dacă n-ai trecut prin asta. Dacă în 2012, cu 10 ani în urmă, mi-ar fi zis cineva că, la 38 de ani, voi renunța la orice gând de a mai ieși măcar la o cafea cu un bărbat, aș fi plâns ca la înmormântare. Dar nu știi cum e o situație până când nu o trăiești. A fost o mare eliberare. Într-adevăr, au fost câteva luni foarte nasoale, până când m-am acomodat cu gândul ăsta. Ce amputare se vindecă ușor?

În al patrulea rând, am observat că devenisem nașpa cu cei din jur. Eu eram de obicei amabilă, veselă, prietenoasă, lăsam de la mine, încă din copilărie eram un val de energie și de veselie. Fără să-mi fi dat seama, singurătatea m-a încrâncenat. Devenisem răutăcioasă, insensibilă, nu mai aveam răbdare cu nimeni și nu mai găseam scuze cui îmi greșea, mă transformam într-un om singuratic și nemilos. Mi-am dat seama de asta când am văzut că ceilalți erau nașpa cu mine, tot mai nașpa. Ba chiar îmi reproșau că eram un om rău. Și mi-am zis: Băi, eu om rău? Ce se întâmplă? Și așa am realizat ce riscam să devin. Ce poate să ne usuce interior mai tare ca lipsa dragostei? Asta e o capcană în care cad multe persoane fără partener, femei sau bărbați. Nu vă limitați la a crede că singura dragoste care vă poate hrăni e de la un partener de relație romantică! Deschideți-vă către oameni, fiți voi cei care iubesc și vedeți ce veți primi înapoi! Iubiți oamenii, pur și simplu, iar iubirea se va reflecta în voi. Mi se pare foarte nedrept când mă gândesc cât de fericită sunt eu (femeie singură) cu enoriașii de la biserică, cu colegii la un suc, cu prietenii la plimbare, pe ce val de iubire plutesc, comparativ cu unele femei măritate care au viața un iad. Dar na, lumea crede că eu sunt cea nefericită, din simplul motiv că nu umblu prin lume agățată de un penis. Nu consider măritișul o nefericire, pentru că ar fi o greșeală. Cunosc femei măritate foarte fericite, au căsnicii bine sudate, cu bărbați serioși. Dar dacă acei bărbați mâine ar divorța de ele, după o perioadă de tristețe ele ar fi iar fericite și împlinite, chiar și singure. Pentru că nu de celălalt ține împlinirea, ci de tine însuți. Punem prea mult în cârca partenerului.

Îmi pare foarte rău să știu că sunt atâtea femei supărate, încrâncenate, demoralizate, deznădăjduite cu gândul că, de pe vremea când citeau povești cu prinți și prințese, credeau că e pe lumea asta un prinț și pentru ele. Povestea e poveste, viața e viață. Scenariile sunt doar niște fantezii. Așa cum livratorul de pizza e dezamăgit când vede că viața nu e ca-n filmele porno și clientele nu fac sex cu el când le livrează cutiile cu pizza, și femeile singure sunt dezamăgite că viața nu e ca în povești. Nu e bine să avem așteptări în funcție de scenariile scrise de unii și de alții. La final, cel mai important lucru: într-o zi vom muri și nimic nu e mai rău decât să privim în urmă și să vedem ani irosiți cu nefericire și regrete, când îi puteam umple de mulțumire și dragoste.

%d blogeri au apreciat: