Prin vise

În seara asta scriu pentru că vreau să mă relaxez. Desprinderea de locul de muncă e plină de emoții, mult mai multe emoții decât am crezut, iar asta îmi dă un stres pe care simt că-l pot elibera scriind. Scrisul e vindecare pentru mintea și sufletul meu. În decursul timpului am observat că cititorilor mei le place să îmi povestesc visele. Mie nu mi se pare extraordinar ceea ce visez dar la articolele cu vise am avut feedback foarte bun. Pentru că în dimineața asta am avut două vise foarte clare, foarte artistice, o să le povestesc. Poate că unora dintre voi le vor plăcea iar eu mă mai destind.

În primul vis era noaptea de Revelion. Eu eram la Cluj, ca la precedentul Revelion, și dădeam telefoane ca să fac urări cunoscuților. L-am sunat și pe părintele Iosif, cel cu care am făcut cateheza ca să devin catolică. După ce l-am salutat, l-am întrebat ce mai face. Mi-a spus: „Mă pregătesc să fac o incinerare. Am mai făcut până acum destule dar de data asta este un copil și asta îmi dă o stare de emoție și tristețe.” M-am gândit că nu e chiar așa simplă viața preotului dacă face și incinerări, până și în noaptea de Revelion. Apoi visul a continuat exact în locul unde urma să facă preotul incinerarea. Era un cimitir vechi, gotic, cu cruci masive, aplecate de trecerea timpului. În fundal, un conac ce părea părăsit, dar îngrijit, cu arhitectură de epocă. Între conac și cimitir, un spațiu liber, plin cu iarbă și mici flori. Fiind noapte, semiîntuneric, totul se vedea estompat, mai mult se zărea. Deși era Revelion, noaptea era senină și frumoasă cum sunt acum nopțile de primăvară, pline de prospețime și de plante. Pe spațiul verde dintre conac și cimitir era preotul lângă catafalc. Fiind îmbrăcat în reverendă, corpul lui părea să se confunde cu peisajul nocturn și se vedeau clar doar gulerul alb și chipul lui. M-am apropiat de catafalcul pe care era o fată de vreo 8 ani. Era firavă, avea păr lung castaniu, breton, o coroniță de trandafiri ofiliți, roz deschis, rochie lila, ștrampi albi și lângă ea era un ursuleț bej, de pluș. Parcă dormea dar pielea atât de albă, aproape translucidă și corpul inert erau clar ale unei moarte. Apoi eram iar mai departe de ei, printre crucile din cimitir, și îi priveam. Preotul a aprins o mică torță și a coborât-o spre catafalc care s-a aprins instant. Vâlvătaia lumina puternic în jur, până la fațada conacului. Eu nu aveam vreo emoție dar simțeam starea preotului. Îi părea rău că a murit un copil, că el trebuia să fie acolo, s-o ardă, s-o conducă altundeva de pe lumea asta. Când din corpul fetei rămăsese doar cenușă, a adunat-o până s-a format o movilă pe care a măturat-o în urnă. Visul meu a continuat cu o scenă de zi. Eram lângă același catafalc pe care preotul incinera de data asta o femeie. El nu mai era acolo dar ea ardea mocnit. Stăteam chiar lângă ea și priveam cum trupul sfârâia, fâșâia, expira, era într-o completă mistuire și se transforma în bucăți carbonizate. Doar că, în loc să devină cenușă, corpul ei trecea de la negrul de ars și se transforma într-o structură complexă, ca o creație artistică, o împletire de tulpini translucide albe, fragile, și organele deveneau un fel de geode pastelate, era o îmbinare de minerale în culori calde.

Nici nu se terminase bine visul anterior că deja trecusem în următorul. Eram la Mangalia, în mare, zi frumoasă de august, vreme perfectă, apa caldă, de un verde deschis cum doar în zilele foarte călduroase o vedem. Aveam un costum de baie bleu marin în două piese, apa îmi ajungea la umeri, mă simțeam minunat, ca în verile mele mangaliote fericite din anii ’90. Lângă mine, în apă, tot părintele Iosif, cu un slip negru, nici n-ai fi zis că-i preot, cum e el așa trendy, suplu, 2 metri înălțime, vesel, era o super atmosferă de vacanță. Povesteam tot felul de chestii dar nu-mi aduc aminte ce. La un moment dat marea a devenit tot mai agitată. Valurile aveau înălțime și forță din ce în ce mai mare și opuneam rezistență serioasă ca să nu ne tragă spre larg. Am zis că trebuie să ieșim din apă, altfel riscam să ne înecăm. Eu mergeam foarte greu pentru că valurile mă târau spre larg și erau atât de înalte încât mă ridicau și nu mai atingeam fundul mării (știu foarte bine senzația asta, din adolescență, când ne avântam în mare pe furtună, îți dă o stare de panică). Atunci preotul mi-a zis să mă țin de el și m-a cuprins cu un braț. Valurile erau tot mai mari în spatele nostru și ne temeam că ne vor acoperi, până să ieșim. Exact când în spate era un val uriaș care ne-ar fi măturat, preotul a pășit pe mal, cu mine atârnată de el, și urma să mă lase pe nisip. Mi-am dat seama că mă simțeam de parcă m-ar fi scos la mal un frate sau orice altă rudă apropiată. Deși era un bărbat străin și eram skin on skin în momentul ăla, nu aveam niciun fel de atracție fizică față de el, ci doar o recunoștință fraternă. Apoi am realizat că cei care ne văd se gândesc că poate avem o relație, pentru că el mă ținea în brațe, și m-am gândit ce vremuri mizerabile trăim. Din cauza pornografiei, oamenii sexualizează totul. Între un bărbat și o femeie văd doar sex, nu amiciție, nu prietenie, nu respect, nu fraternitate. Ca și cum am fi coborât de la sentimente umane la trăiri animalice cu toții. Dar nici nu-mi mai păsa ce credeau niște oameni străini cu creiere spălate de toate porcăriile. Pentru mine conta faptul că sunt o femeie decentă care are respect față de un preot și nu amestecă gratitudinea și fraternitatea cu porniri instinctuale. Oricum, dacă l-ați vedea pe preot, v-ați da seama că ar fi chiar neobișnuit să fie atrăgător pentru femei. Poate că l-ar plăcea ca bărbat cele cărora le plac în mod special preoții, fără să mai treacă altceva prin filtrul gândirii.

La finalul visului cu marea m-am trezit. Era 6:50. Aveam o stare de pace și armonie interioară care parcă se extindea în așternuturi și în toată casa. Am stat așa, în liniștea aia completă, și m-am bucurat de stare. E o primăvară frumoasă. Tocmai începuse o zi însorită și caldă. Nu sunt o persoană religioasă. Eu cred în Dumnezeu și atât. Ar trebui să mă simt vinovată față de preot? Pentru mine contează mai mult să fiu un om bun, corect, să aduc bine în viețile semenilor, să mă rog, să aplic învățăturile lui Iisus, decât să mă gândesc dacă a înviat sau nu. Detalii din viețile unor oameni care au trăit cu 2000 de ani în urmă, nu mă privesc. Luăm esența, nu ne extindem cu detalii. Oare greșesc și o să ajung în iad? Pentru mine, Dumnezeu e bun și ne iubește pe toți, nu ne sperie cu iadul. Iadul nu e pe lumea cealaltă, e aici. E răutatea umană și alegerea de-a o urma. Poți alege răul sau binele. Dacă faci rău și aduci iad în viețile celorlalți, iad vei trăi și tu. Alegerile noastre, acțiunile noastre și energiile pe care le antrenează sunt mai vii și mai puternice decât lecturi din cărți. Dragostea Lui Dumnezeu și frumusețea creației sunt și într-un analfabet care poate că n-a auzit de religie în viața lui. Eu cred în frumusețea tuturor oamenilor.

%d blogeri au apreciat: