10 mai 2022

Iar scriu ca să mă relaxez, va fi un articol gen jurnal. Mâine am ultima zi la actualul loc de muncă. M-aș bucura foarte tare, dacă n-aș avea o stare generală proastă (pentru că…hormoni și schimbări lunare de dispoziție). Totuși, sub stratul acestei stări nasoale, chiar este o mare bucurie. Sau o mare relaxare, mai bine zis. Nu plec cu absolut nicio speranță, nu cred că în București mai e de găsit undeva un colectiv cu spirit colegial, omenos, cu oameni pe care să te bazezi. Am avut în trecut un loc de muncă unde toți erau minunați dar așa ceva e rar. Poate că încă sunt sub influența atmosferei anormale de la actualul serviciu și asta îmi dă o doză de pesimism.

Vin niște zile cu vreme caldă. Atât am dârdâit în casă din aprilie, încât și caniculă de-ar fi, nu m-ar deranja. Primele mele zile libere vor fi cu vreme bună. Ceea ce simt acum nu e regretul că plec de la acest serviciu, ci regretul că n-am plecat mai repede. Dar unde să mă fi dus în miezul pandemiei? Nu sunt și eu atât de lipsită de minte. Abia acum a început să miște piața muncii. Și nu sunt oameni disponibili. Asta e o îngrijorare generală. De o săptămână fac training celei care mă înlocuiește și sunt șocată de nivelul la care este. Dacă au angajat un asemenea om, e clar că greu găsești ceva de calitate. Unul dintre motivele pentru care mă bucur că plec este că n-o mai văd, n-o mai aud. Le-au picat fețele colegilor mei când au văzut cum se comportă. Date fiind condițiile în care am demisionat, din cauza unor nedreptăți, eu mi-am dorit să vină în locul meu un anumit fel de persoană. În detaliu mi-am imaginat-o. Mi-am zis: „Dă-le, Doamne, o olteancă. Una așa, înaltă, brunetă, suplă, cu aere de divă. Să nu fie în stare de mare lucru dar să nu-i dai cu prăjina de nas și să-i scoată din minți cu aroganța și incompetența ei de femeie fatală care stă doar la sală și la coafor. Să vadă ce înseamnă să nu-ți pese de un angajat responsabil și să-și blesteme zilele când or vedea cine m-a înlocuit”. Evident că eu mă gândeam așa, în glumă, să vină o asemenea calamitate de femeie. Nici acum parcă nu-mi vine a crede că individa este exact ca în imaginația mea. Zici că e de pe catwalk, brunetă, 1,80 m, năzuroasă cum n-ai mai văzut, existența ei este o paradă a modei. Superficială, neatentă, s-a comportat ca un copil râzgâiat în tot trainingul, vorbea continuu, nu mi-a venit să cred că am avut atâta răbdare cu ea, încât am reușit s-o determin totuși să noteze ceva, să aibă o logică a informațiilor. Când am întrebat-o de unde e și a răspuns ”Craiova”, am simțit că plutesc deasupra a tot. Extaz a fost în momentul ăla. În situații de genul ăsta, am o vorbă: blestemul faraonului. De când eram copil am gluma asta și așa spun și acum: blestemul faraonului. Veți râde de mine dar, când blestem sau când binecuvântez, se întâmplă exact ce zic și, pentru că la un moment dat s-a întâmplat ceva foarte rău cuiva, mi-am impus să nu mai blestem dar nu puteam rata șansa să le ursesc ăstora o olteancă. Ca-n reclamă: Olteancă. Pentru că meritați. Ea nu este incompetentă pentru că este olteancă, desigur. Sunt și olteni competenți și oameni de ispravă. Incompetența ei este un bonus, e ceva propriu.

Evident că nu-i bine să te bucuri de răul omului, cine știe peste ce dau eu la următorul job dar na, sunt balanță răutăcioasă, n-ai ce-mi face. Eu aș vrea să fiu un om perfect dar nu-mi iese. Ingredientele sunt de balanță răutăcioasă, asta e. Băi, am ajuns la 39 de ani să mă bucur că mă va înlocui o habarnistă la un job dintr-o firmă de ciudați. Cât românism e în mine! Azi am mers cu o colegă la metrou și mi-a spus ceva care m-a mirat: „Tu ai putut să pleci, Alexandra, că ești singură. Crezi că eu n-aș pleca de aici? Dar am 2 copii, avem și rată. Cum să plec, unde să plec? Mulți ar face ceea ce ai făcut tu dar îi țin ratele și copiii.” Dintr-o dată am simțit cum statutul meu se duce nesperat de sus. Din femeia pe care unii o judecă pentru că nu s-a măritat și nu are copii, devenisem femeia care beneficiază de niște libertăți pe care alții nu le mai au. Unii consideră umilitor că stau într-o garsonieră mică dintr-o zonă rău famată dar eu nu am un leu rată la casă. Pe mine casa nu mă leagă de serviciu. Abia acum îmi dau seama ce libertate îmi oferă această căsuță pe care la început o consideram urâtă și de care greu m-am atașat. La fiecare loc de muncă mergeam cu grija chiriei, ani de zile, chirie. Acum, la prima mea demisie din postura de proprietar, totul arată altfel. Poate că lucrurile vor merge spre mai rău, nu știm ce ne rezervă ziua de mâine. Dar acum e momentul meu de relaxare. Scap dintr-o mahala de firmă, în locul meu la serviciu rămâne exact dezastrul ambulant pe care mi l-am imaginat, casa mea îmi dă o libertate pe care nu o cunoșteam, e mai 2022, vin niște zile ca de vară și sunt un om sănătos. Fiecărui om aflat într-un moment dificil îi doresc să fie binecuvântat cu o liniște interioară asemeni celei pe care o am eu în aceste zile. Cei care mă cunosc, știu cât de grea a fost viața mea când locuiam cu chirie și aveam salariul mic, pentru că nu aveam experiență de muncă. Au fost niște ani grei ce păreau interminabili. Având în spate atâtea eforturi și lipsuri, acum îmi doresc din suflet să se rezolve problemele tuturor celor care trec prin ce am trecut eu atunci. Măcar 5 minute pe zi să ne rugăm pentru cei care sunt în situații pe care noi le-am depășit cu bine.

%d blogeri au apreciat: