Copilașii

Când eram copil, în anii ’80, ’90, în blocul nostru de 4 etaje, din Mangalia, toți vecinii știau ce bătăi și ce jigniri îmi luam eu acasă. Mie nici prin cap nu-mi trecea că vecinii știau dar prin pereții ăia de bloc comunist se auzeau multe. Eram o familie în care scandalul era veșnic. La etajul 1 locuia familia Popa. El era funcționar la bancă iar ea, farmacistă. Aveau o fată, Elena, crescută ca o prințesă. Mereu, când domnul Popa mă întâlnea pe scară sau în fața blocului, mă mângâia pe cap și mă întreba binevoitor: Ce faci, măi, gâză? și eu îi ziceam că fac bine iar el mă mai mângâia pe cap sau pe umăr și pleca mai departe. Era o mângâiere paternă care îmi lipsea cu desăvârșire. Era un om bun domnul Popa și acum îmi dau seama câtă compasiune era uneori în pivirea lui când mă întreba ce mai fac.

Pe tot parcursul copilăriei și adolescenței mele, am primit frânturi, mai mari sau mai mici, de bunătate din partea rudelor sau a străinilor. Scrisesem recent despre unchiul Ion (a cărui soție făcuse o pasiune pentru preotul din cartier). El era alcoolic dar era un om sensibil și, știind în ce condiții creșteam, era uneori mai bun cu mine decât era cu băieții lor. An de an, de Crăciun, aveam și eu un dar la ei sub brad. La fiecare petrecere la care eram invitați la ei, mătușa ne punea la pachet o parte din mâncarea ce le rămânea, pentru că știa prin ce lipsuri treceam. În clasa a opta, când diriga ne-a anunțat că se strâng banii pentru banchetul de absolvire, mama a spus simplu că ea n-are bani și n-o să merg la banchet. Asta auzeam foarte des de la mama, N-avem bani și eram obișnuită, dar m-a întristat gândul că, în acea seară, colegii mei vor dansa cu profesorii, vor mânca la restaurant și eu voi sta acasă. Într-o zi a venit în vizită bunicul meu matern (el era divorțat de bunica dar ne vizita uneori). Bunica i-a spus că mama nu are bani să mă trimită la banchet. El a spus: Cum să nu meargă Alexandra la banchet? Așa o fată cuminte, care a învățat bine, trebuie să meargă. și i-a dat bunicii banii necesari. Ea a căutat prin lada ei cu materiale, a găsit un brocart alb și mi-a făcut o rochie foarte frumoasă. Seara mea de banchet a fost minunată, e una dintre cele mai frumoase amintiri ale mele, am dansat până am obosit cu toții. În clasa a douăsprezecea, la fel, mama nu avea bani pentru balul meu de absolvire și urma să nu particip. Stăteam la gazdă pe atunci, în Constanța. Diriginta s-a oferit să îmi plătească balul, pentru că fusesem printre cei mai buni elevi și mă îndrăgea tare. Gazda mea a dat sfoară în țară că am nevoie de rochie și au adus rochii și fata ei, și vecine de-ale ei, nu cumva să n-am și eu rochie frumoasă la bal. Eram un copil foarte îndrăgit. Până la urmă, tot diriga m-a salvat, cu o frumusețe de rochie aurie cu animal print, pentru că ea era soție de comandor și fusese la multe serate. După un timp, vorbeam cu mama despre acele baluri la care mă distrasem perfect și pe care riscasem să le ratez pentru că ea nici măcar n-ar fi intenționat să se împrumute. Mi-a spus: Aș fi putut să fac cumva rost de bani dar mă gândeam că vei fi așa de frumoasă în rochiile alea, așa de atrăgătoare, încât poate te-ar fi plăcut vreun băiat, poate te-ai fi culcat cu el. Cine știe câte se întâmplă la balurile astea? Când m-am născut, tata a dat bir cu fugiții iar apoi mama n-ar fi vrut nici măcar să merg la balurile de absolvire, ca să nu fiu atrăgătoare în rochiile de bal. Câte au făcut părinții mei pentru mine și câte au făcut alte persoane? O mângâiere, o vorbă bună, un dar de Crăciun, o rochie de bal.

Pentru că am ajuns deja la 39 de ani, nu am copii și nici nu voi avea, am decis că e momentul să întorc tot binele primit de la cei care au avut câte un aport de omenie în copilăria mea destul de amărâtă. Deja s-a concretizat cel de-al doilea plan personal pentru 2022. Mâine încep voluntariatul cu copiii de la centrul Sfântul Ioan, parte a asociației Caritas, a Bisericii Catolice. Sunt copii din familii dezorganizate sau fără părinți, unii luați cu asistența socială de lângă părinți abuzatori și aduși în centru. Pentru început voi ajuta copiii la lecții și am ceva emoții, mă gândesc că poate nu vor vrea să facă lecții cu mine. Viața lor nu e ușoară și sunt copii cu care trebuie să ai multă răbdare și înțelegere. Așa cum mulți oameni au fost alături de mine în momentele grele, pentru oameni am și eu timp și disponibilitate. Când m-am mutat singură, mulți mi-au sugerat să îmi cumpăr câine, pisică sau hamster. Nu accept să iau libertatea unui animal ca să compensez faptul că nu am familie. Plus că ceea ce înțeleg eu prin curățenie, nu prea tangentează cu ideea de animal în casă. Cu banii de care aș fi luat bobițe pentru pisică, pot să duc copiii din centru la muzeu sau să le cumpăr niște jucărioare. După ani de zile, își vor aminti că cineva a făcut asta pentru ei, cum îmi amintesc și eu ce mi-au oferit oameni străini, când eram copil. Copiii sunt ai noștri, ai tuturor, mai ales dacă nu au părinți responsabili. Faptul că cei care i-au adus pe lume refuză să fie părinți, nu înseamnă că noi, ceilalți, îi putem ignora. Îmi povestea directorul centrului că acolo vin mulți voluntari. Unii duc copiii în oraș, alții le cumpără ce au nevoie, îi duc la sport, la restaurant, face fiecare ce poate ca să îi ajute să crească normal, într-o lume normală. Nu știu cum va fi dar mi-am dorit mult să fac asta. Vineri am văzut 4 dintre copilași, mâine poate îi văd și pe ceilalți. Mă bucur că sunt într-o trecere dintre două locuri de muncă pentru că asta îmi va permite ca, măcar pentru o perioadă, să mă dedic acestui voluntariat pe care atât l-am dorit și așteptat. Nu mai trecea pandemia odată. Cât m-am rugat, când ne terorizaseră cu restricții, să vină finalul pandemiei ca să îmi pot vedea de viața și planurile mele! Eram azi, la liturghie, în catedrala plină, ca înaintea lui 2020, am dat mâna cu domnul de lângă mine când am dăruit pacea și parcă 10 ani am așteptat momentul ăsta, să trăim iar ca oamenii, nemascați, neizolați.

Vă doresc puterea de a fi altruiști, gânduri bune și sprijin divin pentru toate planurile voastre care pot duce lumea spre bine.

%d blogeri au apreciat: