Lumină și grație

Am ajuns într-un punct al vieții în care experiențele spirituale sunt cele mai importante. După cum v-am mai povestit, de anul acesta, de la Paști, sunt catolică. Trec printr-o perioadă în care tangentez des cu biserica, merg la liturghie vinerea și duminica, urmăresc liturghia și online, mă adaptez, învăț și sunt foarte curioasă asupra a ceea ce se întâmplă în comunitatea religioasă căreia m-am alăturat. Evident că entuziasmul curiozității de început va trece și, peste vreun an, cine știe cât de des voi mai merge eu la catedrală? Doar știți că nu sunt genul de persoană din care să dea religiozitatea pe-afară. Dar eu valorizez foarte mult experiențele punctuale, bucuria pe care mi-o produc, și oamenii implicați în aceste momente ale vieții mele. Pentru că îmi place să scriu despre oameni, la fel de mult cum îmi place să fiu între oameni, astăzi voi scrie despre unul dintre viitorii preoți ai Arhidiecezei de București.

În noaptea de Înviere am stat acasă și m-am uitat pe net la Vigilia Pascală de la catedrală. Am urmărit de la început până la final, vreo trei ore. În preajma arhiepiscopului, care a prezidat ceremonia, a fost constant un tânăr, foarte implicat în tot ritualul, fiind inclusiv cel care a luat primul Lumina. Mi-au atras atenția seriozitatea, eleganța și fluiditatea cu care oficia ritualul. Pentru că avea veșminte preoțești, am crezut că era preot și mă gândeam: „Preoțelul ăsta e out of this world, ce vocație are, plutește deasupra a tot.” L-am mai văzut online la liturghii, la fel de luminos și de hăruit, și l-am căutat pe net, ca să aflu măcar cum îl cheamă. Nu l-am găsit între preoții de la catedrală, am mai scotocit eu pe internet și am aflat că se numește Silviu-Marian Șaran, e din Bacău, are 25 de ani, din decembrie 2021 este diacon la catedrală și pe 25 iunie va fi hirotonit preot în Arhidieceza de București. În această fotografie îl vedem în Joia Mare, la catedrală, la Liturghia sfințirii uleiurilor care se folosesc apoi tot anul la miruit.

Foto: FB, Arhidieceza Romano-Catolică de București

Încă o fotografie, de la Înviere, la Biserica Italiană:

Foto: FB, Arhidieceza Romano-Catolică de București

Așadar, acesta este următorul nostru preot din Arhidieceză și, cu voia Lui Dumnezeu, poate ajung la hirotonire. Mi-am dorit să-l văd și eu la liturghii dar la catedrală sunt mulți preoți, se oficiază și câte 7 liturghii zilnic, și nu aveam cum să ghicesc când este el, care mereu oficiază împreună cu preotul paroh, pentru că un diacon nu ține singur liturghia. Dar văzusem că mereu arhiepiscopul îl are în preajmă la ceremonii și mi-am zis că la primul anunț că vine Aurel Percă, mă duc. A venit și anunțul, că pe 27 aprilie, de la 18:30, se celebrează 139 de ani de la înființarea Arhidicezei de București. Urma să fie și Concertul Pascal al Orchestrei Petru Ghenghea, după ceremonie.

Pe 27 aprilie, la exact o lună după ce intrasem pe poarta catedralei, unde mă întâmpinase părintele Iosif, care m-a îndrumat spre a deveni catolică, am revenit pentru o altă experiență deosebită. La 17:30 am plecat de la serviciu, am luat metroul până la Izvor, apoi am mers încă vreo 20 de minute pe jos până la catedrală. Era o zi minunată. Dimineața plouase, vegetația creștea văzând cu ochii, verdele proaspăt de aprilie respira în soare. Numai flori și senin. Știam că la 18:00 se citea Rozariul, o rugăciune de 30 de minute, adresată Fecioarei Maria. Mergeam agale pe străduțele din eleganta zonă centrală, știam că voi ajunge pe la 18:15, urma să prind și eu vreo 15 minute din Rozariu. Din 2015, 2016, când mai mergeam la catedrală, ținusem minte că îl citea de obicei o călugăriță, nu mai eram sigură.

Când am intrat în catedrală, era semiîntuneric. Intra doar puțină lumină de afară prin vitralii și era și o slabă sursă de lumină în prezbiteriu. Nu văzusem vreodată catedrala atât de întunecată. În bănci erau câțiva enoriași și am recunoscut vocea diaconului Silviu, el citea Rozariul, cu o doamnă. Mi-am zis: ”Ia uite, ce baftă am, vin să-l văd pe preoțel și îl găsesc citind Rozariul.” Nu mai știam unde stau persoanele care citesc rugăciunea și am crezut că erau sus, la cor. Am mers pe lateral, către bănci, să mă așez și eu cât mai în față, să ocup un loc bun, că era destul de liber. Când am ajuns pe la jumatea catedralei, l-am văzut pe diacon în prima bancă. Nu era în haine de ceremonie, avea cămașa clericală, neagră. În momentul ăla nu am mai îndrăznit să merg mai departe, un pas n-am mai făcut, nici n-am vrut să intru în bancă, pentru că sunt vechi, scârțâie, și nu aș fi îndrăznit să deranjez acel moment atât de cald și de pașnic. Am rămas lângă un stâlp de marmură, eram mai mult după stâlp, din cauza timidității mele și a faptului că nu vroiam să fiu văzută stând în picioare, când toți erau în bănci și se rugau. Îi priveam pe toți din spate, cel mai aproape de mine era o doamnă căreia îi vedeam rozariul de mărgele în mână. Îl priveam pe diacon rugându-se și mă gândeam că în realitate e la fel ca în filmări și fotografii, out of this world. Are o voce caldă care umple catedrala. Apoi s-a întâmplat ceva ciudat, cum nu am mai trăit, și încă mă întreb dacă a fost un fel de iluzie senzorială. Pe măsură ce vocea lui rezona în pereții și bolta catedralei, a început, perfect vertical, o ploaie invizibilă, densă și caldă, care umplea totul. Cădea cu o forță de parcă am fi atras-o magnetic. Nu se prelingea peste obiecte, ci le penetra, trecea prin bănci, prin noi, prin tot. Mă uitam la cei din jur, curioasă dacă și ei simt asta, dar toți erau în genunchi, se rugau, în acea ploaie interminabilă de căldură și grație. A fost unul dintre momentele perfecte ale vieții mele.

Când s-au aprins luminile, am intrat și eu în bancă. Treptat, catedrala s-a umplut cu enoriași, mulți veniți pentru concert. După cum bănuisem, arhiepiscopul a oficiat împreună cu diaconul Silviu și cu alți câțiva preoți. Ei împărtășec la fiecare ceremonie și, pe lângă acel moment deosebit de la Rozariu, în seara aceea m-a și împărtășit diaconul Silviu. De fiecare dată când am mers la el pentru Sfânta Euharistie, și la alte liturghii, am fost impresionată de energia lui. Nu știu ce poate face un om ca să emane asemenea energie, cred că se roagă foarte mult. În seara aceea, finalul a fost un concert bun care a umplut catedrala cu și mai multă energie bună. Am plecat pe la ora 21:00. Mergeam încet, pe Berthelot, pe lângă vilele elegante în grădinile cărora vegetația elegant tunsă, glicinele agățate de streșni, completau aerul cald și proaspăt de aprilie. În Cișmigu, la fel. Abia simțeam trotuarul sub picioare. Uneori mă întreb de ce e Dumnezeu atât de bun cu mine.

Intenționam să scriu acest articol în iunie, după hirotonirea hăruitului nostru diacon. Dar o călugăriță spunea că va pleca de la catedrală iar faptul că va aparține Arhidiecezei de București, nu e o garanție că va rămâne în București. În toată țara sunt preoți din Arhidieceza de București. Probabil că se va întoarce la Bacău, încă nu știu. De aceea am scris acum despre el. Pentru că am printre cititori bucureșteni și, dacă asta e ultima lună în care avem în București un cleric atât de hăruit, dacă sunt credincioși, eu îi îndemn să participe la o liturghie de la ora 17:00. De luni până sâmbătă (din ce am dedus eu după ce am urmărit liturghiile), oficiază preotul paroh împreună cu acest diacon care are și niște predici foarte interesante. E începător, le citește de pe foaie, dar se vede că a muncit la ele și, în tot ceea ce spune, deși uneori pare cam infantil, e un suflu de nou, nu te bate la cap cu ce era în anul 1, ci adaptează la gândirea și sentimentele din 2022. Să nu vă așteptați la a întâlni pe cineva cu statut și atitudine de mare preot, e un tânăr de 25 de ani, timid și introvertit, dar are o energie, o vocație și o dăruire excepționale. Mă bucur mult pentru că, în decembrie, când era luată hotărârea mea definitivă de a deveni catolică, și-a început diaconia, chiar la catedrală, acest tânăr care va fi primul preot la hirotonirea căruia mă voi ruga din postura de catolică.

Când te îndrepți spre spiritualitate, intri într-o altă lume. Nu știu cum să vă explic, e cu totul altfel decât ceea ce trăiești în viața laică. Fiecăruia dintre voi doresc să-i ofere Dumnezeu experiențe spirituale deosebite, care să-l lumineze.

Un gând despre „Lumină și grație

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: