Cum m-au primit copilașii

M-au primit cu totul altfel decât m-am așteptat. Vă spusesem în articolul anterior că voi începe să fac lecții cu copiii din casa familială Sfântul Ioan. Acolo sunt numai băieți. Cei pe care urma să-i ajut eu la lecții au 10 ani. Am crezut că voi găsi niște copii pe care îi vom fugări prin toată casa, încercând să-i aducem la lecții, că vor fi foarte suspicioși față de mine și mă vor studia de la distanță, cum erau copiii familiei Banks cu Mary Poppins. De unde? Am ajuns acolo luni la ora 13:00 și m-am pomenit înconjurată de niște copii care nu se dezlipeau de mine. Mai întâi am mers în sala de mese și am mâncat împreună. Unul dintre ei și-a adus farfuria chiar lângă mine și nu m-a scăpat din ochi. Când am urcat ca să fac lecții cu doi dintre ei, au apărut și cei mari, unul câte unul, să stea cu noi, să vadă ce facem. Erau numai ochi pe mine. După ce am terminat temele cu un băiat de 10 ani, a apărut unul de 13 ani și mi-a zis că are o temă la mate. I-am spus că la mate nu mă pricep și mi-a răspuns: Nu, că știu s-o fac, dar vreau să stau cu dumneavoastră. Erau atât de lipicioși și de calzi, cum n-am mai văzut.

Îmi amintesc cum eram eu în copilărie. Nu mă atașam prea ușor de oameni. Unii îmi plăceau, unii nu. Dacă venea la noi în vizită cineva și nu-mi plăcea, îi ziceam: Nu-mi place de tine. Nu vreau să mai vii. Dacă cineva îmi plăcea, eram lipicioasă și drăguță, dar nu din prima. De aceea nu m-am așteptat la așa primire din partea unor copii. Dar nu am luat în calcul faptul că sunt copii abandonați. Eu aveam o familie, totuși, chiar și așa disfuncțională, dar era o familie. Ei nu au. Îmi povestea directorul centrului că așa sunt acei copii cu toți cei care vin. Se atașează ușor. Acum am înțeles de ce copiii abandonați ajung uneori victime ale abuzurilor de diferite feluri. Pentru că nu păstrează o distanță de siguranță cu persoane necunoscute.

Sunt simpatici copiii de la centru. Copiii, în general, sunt simpatici, sinceri, te înconjoară cu energie bună. Azi am mers din nou la ei și, cum am intrat, unul dintre băieți a apărut cu un trandafir roșu și mi-a zis: Doamnă, pentru dumneavoastră. L-am adus acasă, l-am pus în apă. Sunt pline grădinile de trandafiri și cred că îl luase de prin curtea centrului, că au o grămadă de vegetație. Intrasem azi în curte, eram pe alee și le vedeam capetele apărând la geam, tot dădeau perdeaua la o parte, să vadă că vin. Mi-a explicat directorul centrului că, pentru început, au un atașament foarte puternic, apoi se distanțează brusc, din cauza traumei de abandon pe care au trăit-o și pentru că, de fiecare dată când voluntarii nu au mai putut veni, ei au retrăit trauma de abandon. Eu însămi am o traumă de abandon, al tatălui meu, și s-a întâmplat s-o retrăiesc cu persoane străine, mai ales bărbați de care mă îndrăgosteam, și îmi imaginez ce e în sufletele acestor copii. Așa se întâmplă când faci copii de dragul de-a te afla în treabă, nu suferi tu cât suferă ei pentru prostia ta. Cu atât mai mult apreciez părinții responsabili.

Îmi dau seama că mi-e imposibil să hrănesc toată setea de afecțiune pe care o au acești copii. Stai lângă ei, simți cum te sorb și tot n-ai suficientă atenție și dragoste cât le trebuie lor. Ceea ce pot eu să fac e să-i ajut la lecții, ca să învețe ceva și să poată avea o meserie în viitor, și să am un comportament politicos, ca să aibă un model de adult decent. Șansa lor e că au fost aduși la centru. Unii dintre ei au niște povești oribile. Unul, de exemplu, a fost luat la 7 ani de pe stradă, unde tatăl lui îl ținea la cerșit. Cei care s-au ocupat de dosarul lui, nici nu l-au văzut pe copil și l-au trimis direct la școală. Asta în condițiile în care el trăise doar pe stradă, fără să știe măcar culorile sau cifrele. La început era complet pe din afară dar apoi a recuperat, a întrecut unii dintre colegi și e printre cei mai buni elevi. E tare simpatic, e numai zâmbet, dar are o figură de om matur, are și riduri pe frunte. Dacă anii lui de formare au fost numai pe străzi și cu chin, normal că l-au maturizat înainte de vreme. Când eu spun că animalele de părinți, care fac așa ceva unui copil, ar trebui sterilizate, îmi sare lumea în cap că sunt rea. Gândiți-vă că numai o parte dintre copiii acestor animale sunt salvați, restul ajung tâlhari, drogați, pușcăriași, pentru că n-au avut o șansă la educație, la omenie, la dragoste. Noi nu putem să preluăm și să îngrijim în ritmul în care animalele astea livrează niște biete ființe pe care le chinuie. De-asta eu aș veni cu o soluție radicală, ca să nu mai sufere și alți copii, dacă nici de unul n-au vrut să aibă grijă. Nu mai aduc în discuție faptul că unii dintre ei au ADHD, din cauza stresului pe care l-au suportat în anii de formare. Abia se adună, abia se concentrează. Dacă ați avut părinți buni și responsabili, să le mulțumiți, pentru că sunteți niște oameni norocoși. Nu așteptați să moară ca să le duceți flori.

De săptămâna viitoare încep interviurile pentru noul loc de muncă. După ce mă voi angaja, n-am să mai pot merge în timpul zilei la copilași, va trebui să adaptez cumva programul. Poate vă gândiți că sunt foarte impresionată de ceea ce am găsit acolo. Eu am văzut și am trăit niște lucruri oribile în copilărie (și nu numai). Știu în ce lume groaznică trăiesc iar asta face să fiu complet împăcată cu faptul că nu am copii, ca să nu-i las într-o lume ca asta, după moartea mea. Dacă aveam un copil, îi ofeream lui totul. Atenția mea, timpul meu, afecțiunea mea. Dar a mă mă implica în educația copiilor din centre de plasament, face să las măcar o urmă de bine care apoi să se dezvolte, în mai mulți copii. Nu formez un individ foarte bun într-o lume rea și nedreaptă, ci ajut cât mai mulți indivizi, cu un minim din afecțiunea și cunoștințele mele, ca să se poată adapta la o lume rea și nedreaptă. Mă bucur pentru că viața m-a adus în punctul ăsta și cred că e cel mai potrivit pentru mine. Am suferit enorm pentru că nu am întâlnit un partener compatibil și nu am avut cu cine face copii dar raportat la experiența mea de viață, la structura mea interioară, la modul în care am ajuns să văd lumea, e perfect așa. Sunt foarte bucuroasă pentru că acum, cu 4 luni înainte să fac 40 de ani, viața mea e într-un punct perfect. Sunt momente în care stau așa, stau pur și simplu și-mi zic: Băi, asta e perfecțiunea. E corect să fiu eu cel mai fericit om din lume? Am trecut prin ani grei, momente oribile, mi-am văzut moartea cu ochii în 2015 și nu credeam că mai scap. Chiar la începutul acestui an, la serviciu, atmosfera era un dezastru, nu mai rezistam, simțeam că nu mai vroiam să exist. Voi mai avea, ca tot omul, momente grele de trecut în viață, decese, boli, probleme. Dar acum e perfect până și modul cum arată trandafirii în grădina blocului meu, până și temperatura aerului e perfectă în zilele astea de mai. Mă bucur pentru că, în aceste momente, am întâlnit copiii care pot primi din partea mea ceva din energia perfecțiunii pe care o simt că mă însoțește. Când avem ce oferi, oferim. Când nu avem ce oferi, stăm de-o parte ca să ne refacem forțele.

Trecând de ideea principală a articolului, astăzi s-au reluat Serile Japoneze la Humanitas Cișmigiu. După 2 ani, am fost din nou acolo. Vă recomand Serile Japoneze, sunt deosebite. Adică mie așa mi se par, pentru că sunt pasionată de cultura japoneză. Niște cărți minunate s-au lansat la aceste Seri, în decursul timpului. Domnul Șerban Georgescu pune tot sufletul în toate activitățile de la Centrul de studii româno-japoneze, îl apreciez și m-am bucurat să-l revăd azi. Deja ne știm unii dintre cei care participăm la evenimentele Centrului pentru că sunt mai bine de 10 ani de când ne tot vedem ba la spectacole, ba la diverse lansări de carte și tot felul de evenimente din sfera culturii asiatice. Mă uitam azi la toți cei din jurul meu, în librărie, și am observat asta la toate evenimentele cu public de după ridicarea restricțiilor. Cât de mult s-a schimbat energia, față de cum era până în pandemie. Ce oboseală, ce letargie plutește în jurul oamenilor. Cât de jos s-a dus energia. Nu trăim vremuri ușoare dar faceți tot posibilul să vă mențineți un moral echilibrat și o energie bună pentru că altfel deveniți foarte vulnerabili la boli. Simplul fapt că nu vă mai uitați la știri și că stați la soare, că faceți un karaoke, o meditație de relaxare, tot e de ajutor.

%d blogeri au apreciat: