Mica vizită la Mangalia (I)

Ce mi-am zis eu? Că n-ar strica să merg un pic până la Mangalia, cât încă sunt în pauza dintre două locuri de muncă. Am plecat marți dimineață, am revenit joi seara. Da, am stat puțin dar, dat fiind faptul că eu până și în orașul natal stau la pensiune, atât mi-au permis finanțele acum.

Nu mai mersesem cu trenul spre Mangalia de muuult. Ultima oară, cu vreo 11 ani în urmă, făcusem cam 6 ore de la București la Constanța, am zis că nu se poate așa ceva și de atunci am ales doar autocar, călătorie de 3 ore. Dar între timp s-a dat în funcțiune noua linie București-Constanța. Scârbită de ghiolbanii de la firmele de transport cu autocare, am ales și eu trenul și am făcut două ore cu InterRegio. 57 de lei biletul, am avut o mică reducere pentru că l-am luat de la automatul din gară. Au reducere și pe online. Bune condițiile de drum, fără întârziere. Singura fază ciudată, aerul care venea din instalația de climatizare avea un iz de carburant în anumite momente și mă gândeam, în glumă: „Aici murim.” Dar n-am murit. Chiar vă recomand trenul pe București-Constanța. De la Constanța la Mangalia am luat microbuzul pentru că trenul merge ca melcul pe acea rută.

Țineți minte când reveneam de la Mangalia și vă tot povesteam cât de nașpa erau, an de an, pensiunile la care am stat? De data asta am nimerit mai bine. Nu extraordinar, dar mai bine. Am stat la Vila Cristina 2 (alături era și Cristina 1). Cine e Cristina? E proprietara, o doamnă de vreo 62 de ani, parvenita româncă tipică: guralivă, bisericoasă, plină de aur, snoabă și băgăreață. Dar era amabilă. În prima seară, de cum am ajuns, m-a invitat la un vin pe terasă și mi-a spus că ea își duce băiatul la toate bisericile ca să-l însoare, m-a întrebat cu ce mă ocup, câți ani am și dacă n-aș vrea să mă mărit pentru că singurătatea e grea și, chiar dacă am 39 de ani, sunt drăguță și nu mi-a trecut vremea. Băiatul ei avea vreo 36 de ani, mișuna și el pe acolo, săracul. I-am spus femeii că nu, nu vreau să mă mărit, chiar nu vreau. Asta e cea mai ciudată chestie care mi s-a întâmplat la o pensiune. Nu doar că nu mă mai interesează ideea de relație sau de măritat, dar o propunere la modul ăsta e halucinantă. Am mai pățit ceva asemănător la o înmormântare, în 2010, eram la cimitir, în comuna Pantelimon. Era acolo o doamnă de vreo 70 de ani cu băiatul ei de vreo 48 (eu aveam 28) și, după ce am îngropat mortul și mai stăteam toți de vorbă în cimitir, ea zice: „Nu vrea fata să se mărite? Băiatul meu e singur, avem și vilă aici, în Pantelimon.” Eu nici măcar nu vorbisem cu acel om, ne vedeam pentru prima oară în viață. El stătea jenat pe o băncuță lângă un mormânt și eu rămăsesem perplex. Cât de țață să fii încât să faci așa ceva?

Condițiile de cazare au fost OK în general, era curat, am stat și pe terasă, aveau și chicinetă. Deci, dacă vreți să vă măritați și să moșteniți vile la Mangalia, știți unde vă duceți. Pretendentul e mecanic auto, are și atelier auto la parter. Viitoarei soacre îi place la Dubai, vă zic de acum, abia aștepta să mai meargă acolo. Nu te pui cu tanti de la Mangalia. Trecând de amuzanta gazdă, cum mi-am găsit orașul? Mangalia crește frumos. Nu mai fusesem de mult la Mangalia în iunie, totul era verde, trandafiri înfloriți, prospețime. Pentru prima oară, am avut o senzație ciudată. Că nu sunt în Mangalia din 2022, ci în Mangalia din 1992, când eram la școală. Parcă aveam iar 10 ani. Parcă puteau apărea la orice colț de stradă profesorii, colegii, vecinii sau prietenii pe care îi aveam atunci. Îi vedeam cu ochii minții. 30 de ani dispăruseră și eram la fel de senină, optimistă și fericită ca în clasa a patra. Mergeam pe faleză, pe Aleea teilor și simțeam ca în 1996 când, la discoteca de la Cazino, tot pe timpul ăsta, prin iunie, se auzea Ain’t talkin’ ‘bout dub cu Apollo 440. Deși acum cazinoul și discoteca sunt niște dărăpănături, eu vedeam forfota de tineri și jocurile de lumini de atunci. Era minunat, am trăit niște ani de vis la Mangalia. Câtă bucurie mi-au produs aceste amintiri atât de vii și cum, tocmai după atâția ani, au revenit atât de clar! Stăteam pe malul mării și îi mulțumeam Lui Dumnezeu pentru ce am trăit la Mangalia în anii copilăriei.

Dacă ajungeți prin Mangalia și nu știți unde să mâncați, vă dau o sugestie: restaurantul Callatis. Nu intrasem vreodată la restaurantul Callatis, deși e acolo de pe vremea lui Ceaușescu, în zonă centrală. Toată copilăria mea treceam pe lângă Callatis. Acum au și autoservire. Am dat 15 lei pe o pulpă mare de pui și o porție generoasă de piure făcut din cartofi fierți, nu din fulgi. Delicioasă mâncare. Era ceva lume iar seara, după 19:00, toată mâncarea are preț redus cu 50%. Dar să vă spun și ce să evitați. Nu intrați la restaurantul Parthenon. Sunt niște diletanți. Mâncarea vine greu, ospătărițele erau niște dubioase și, pentru prima oară în viața mea, am primit rest incomplet la achitarea notei, pentru că ospătărița și-a oprit singură bacșișul. Fără să mă anunțe măcar că voi găsi mai puțini bani la rest. O, Mangalia, cu mreje de azur și străluciri de stea și personal de caco în HoReCa. Nu toți, doar unii dintre ei. De unde mai puteți lua mâncare acceptabilă? De la supermarket Profi. Au felii de pizza, șnițele, mititei, tot felul de gustări calde din care se poate încropi un meniu. Aduc în discuție locuri în care se poate mânca pentru că litoralul românesc este celebru pentru toxiinfecții alimentare și aveam ceva emoții când intram să mănânc undeva. Callatis și Profi m-au salvat. Evident că nu am ratat gogoșile ineluș de pe plajă. 9 lei 6 bucăți, bune tare.

Ce-am mai făcut la Mangalia? Am vizitat biserici, geamia, rude, am stat la tv la un post dobrogean captivant. În articolul următor, multe poze.

%d blogeri au apreciat: