Mica vizită la Mangalia (II)

Marți, după ce m-am instalat la pensiune și m-am plimbat o grămadă pe faleză, mi-am zis să revăd biserica catolică unde fusesem o singură dată, în 1998, la o nuntă.

Foto: FB, Parohia Romano-Catolică Mangalia

După atâția ani, era la fel. Nu știu cum or face catolicii de își mențin toate lăcașurile de cult impecabile. Nu am intenția de a jigni pe cineva și nu consider inferior vreun cult religios dar mă bucur că am ales să devin catolică, inclusiv pentru curățenia desăvârșită și eleganța din biserici și catedrale. Am revenit așadar la Biserica Sfântul Andrei, simplă, luminoasă și frumoasă. Erau vreo 6 oameni, se citea Rozariul. La 18:00 a fost liturghie iar apoi am făcut niște fotografii dar niciuna n-a ieșit atât de bună încât s-o pot pune în articol. Când am plecat, se însera. Era o liniște completă. Iubesc liniștea pe care o simt, din oase până la marginea galaxiei, când plec de la liturghie. Cât am căutat această liniște!

Dacă veți merge pe litoral în această vară, vă spun, ca să nu fiți surprinși (ca mine), că veți descoperi ceva schimbat. Și s-ar putea să nu vă placă, așa cum nici mie nu mi-a plăcut. Avioane și elicoptere militare survolează constant zona. Este stresant, este enervant, bâzâitul și vâjâitul lor induc o stare de panică. Cui i-a trebuit război, să și-l bage undeva. Mă bucur că am stat doar două zile. Vă spuneam că am urmărit la tv un post interesant (de care habar nu aveam pentru că eu nu am tv). Se numește Cinethronix și are tot felul de documentare. Cred că le cam repetă dar sunt bine făcute. Am aflat lucruri noi despre Țepeș, despre cavalerii din Malta, despre Gaudi și m-a impresionat modul tragic în care a murit, într-o societate atât de dezumanizată. Filmările din Sagrada Familia sunt uimitoare.

Am vizitat-o pe mătușica mea Mariana, cea din articolul cu preotul din cartier. Mi-am amintit, împreună cu ea, ce ani frumoși am trăit, când era și soțul ei în viață, când eu și copiii lor eram mici. Să va faceți amintiri frumoase, dragii mei, pentru că doar cu ele rămânem după ce trece timpul. Nu cu rochii, nu cu apartamente, nu cu mașini rămânem, ci cu amintirea zilelor pe care ni le-am făcut frumoase. Mi-am vizitat și familia dar, ca de obicei, am plecat supărată de acolo. Nu amărâtă și depresivă, ca alte dăți, ci doar supărată. Nu mai am putere ca să sufăr și pentru alții. Am 39 de ani, nu mai am 19, nu mă mai țin puterile ca să plâng pentru alegerile greșite ale rudelor mele. Să ne asumăm fiecare ce am ales și să mergem pe propriul drum. Sunt în cel mai echilibrat și mai bun punct al vieții mele și am ajuns aici cu toate eforturile de care am fost capabilă. Nu vreau să agăț pe nimeni de mine și să-l scot cu forța din mocirlă. Bine cu forța nu se poate.

În ultima zi, înainte de a pleca, am vizitat, pentru prima oară, geamia Esmahan Sultan. Când eram copil, religiile aveau reguli foarte stricte și nu cred că aș fi avut acces la geamie. Văzând-o toată ziua, oricum nu prezenta interes pentru mine, era parte din peisaj. Acum e obiectiv turistic, se vizitează, biletul costa 5 lei. Nu știu dacă este vreo regulă de îmbrăcăminte, eu eram deja în fustă și nu mi s-a cerut să-mi acopăr capul. E obligatoriu să te descalți la intrare. Geamia a fost construită în 1575, este simplă și, pe măsură ce orașul se tot înalță, ea rămâne într-o vale. Acolo am făcut niște poze acceptabile.

Au și un fel de etaj, la care stau femeile în timpul rugăciunii.

Ele văd totul așa, mai blurat, ca prin perdeluța de la burka. Femeile sunt prețioase, nu se amestecă ele cu oricine și nu le vede oricine. Mare păcat că, pe măsură ce trece timpul, femeile nu mai înțeleg cât sunt de prețioase și, în loc să își păstreze decența și aura de mister, își arată și curul.

După geamie, am vizitat biserica Sfântul Gheorghe, unde am fost botezată și unde am mers toată copilăria. Acum, când am revăzut-o, mi-am dat seama în ce bijuterie de biserică a fost formarea mea de creștină. Cât m-am mai rugat la icoana Sfântului Gheorghe din acea biserică! Când eram copil și am auzit povești despre viețile sfinților, pe el mi l-am ales protector pentru că a fost un luptător. Pe măsură ce trece timpul, mă întorc la Mangalia și mă simt ca atunci când deschizi cutia cu amintiri. Mai vechi, mai prețioase.

E renovată, pictura e refăcută, dar eu îmi amintesc cu mai mare bucurie tot acel aspect de vechi și pictura extrem de frumoasă pe care le avea în anii copilăriei mele. Înainte era simplă, austeră, acum e prea plină de culori, de covoare, de mese și diverse obiecte de cult. A apărut acolo o raclă cu un condur de catifea roșie, brodată cu fir auriu, și scria că a fost adus din racla nu știu cărui sfânt. A reușit Teodosie să schimbe Creștinismul din Dobrogea într-o idolatrie jenibilă. Când era paroh părintele Nartea, cel care m-a botezat, nimeni n-ar fi îndrăznit să aducă, pentru închinare, papuci în acea biserică. Cred că l-ar fi dat afară Nartea pe Teodosie dacă venea cu așa ceva. Nu știu cum de nu se unesc preoții ortodocși și lasă un circar de cea mai joasă speță să facă Dobrogea și Ortodoxia românească de râs.

La 18:30 am avut trenul spre București și pe la 21:30 eram în casă. Casa mea. De oriunde mă duc, mă întorc acasă. Mă simt într-un echilibru perfect între Mangalia și București, pentru prima oară. Pentru o balanță, un echilibru perfect e ceva rar. Un moment ca ăsta cine știe când o să mai am? Trăim într-o lume dură, nemiloasă, viața omului nu e ușoară. Când ne dau trup, părinții noștri ne dau toate suferințele și nevoile trupului, pentru o viață întreagă. Rare ne sunt momentele de liniște și fericire. Când le trăim, să fim complet conștienți de ele.

%d blogeri au apreciat: