Adevărul. Undeva la mijloc (I)

Am fost convinsă că, odată rămasă fără serviciu, voi avea timp de scris pe blog toată ziua. De unde? Parcă am mai puțin timp ca înainte. Săptămâna asta am intrat masiv în proces de căutare job nou și probabil că în iulie chiar încep. Dar, până atunci, încă plutesc prin lume într-o fericire completă. Cascada de perfecțiune s-a revărsat în viața mea. Cine n-ar fi fericit cu 24/ 24 ore de libertate, în care să facă ce are el chef? Cine știe când mă mai întâlnesc eu cu așa săptămâni de relaxare? La pensie, maică, dacă apuc.

Știți expresia: Adevărul e undeva la mijloc. De aici pornesc eu acest articol în care vreau să scriu despre importanța echilibrului în viețile noastre și cât de ușor îl putem pierde. Zilele trecute mă gândeam la faptul că trec printr-o perioadă în care acord mare atenție spiritualității. Mulți dintre noi facem această trecere pe măsură ce ne apropiem de moarte. Când vezi procesul de degradare a trupului, automat începi să acorzi mai mare grijă spiritului. Știți că mie îmi place să observ tot ce-i în jur și să învăț din greșelile altora. Întotdeauna m-au enervat habotnicii, țațele moștare, cei care au dat-o într-o extremă patologică a credinței. Am avut chiar o prietenă care, dintr-o tipă foarte destupată la minte, a ajuns atât de habotnică, încât niște escroci de la o mănăstire făceau ce aveau chef cu ea, le-ar fi dat toți banii ei. Am observat, în decursul timpului, că unii clerici aveau tendința de a profita cât de mult puteau de cei care se deschid spre ei fără nicio rațiune. În orice, în absolut orice, ne trebuie un echilibru.

Când ați văzut cât de mult și de entuziast am scris despre convertirea mea la Catolicism, probabil că v-ați gândit: „Alexandra vrea să se călugărească, dacă tot nu are ea familia pe care și-a dorit-o atât și dacă tot îmbătrânește.” Nu am nici cea mai mică intenție de a mă călugări, din contră. Abia aștept noul loc de muncă, să dispun iar de bani pentru haine frumoase, cosmetice, călătorii, ieșit în oraș. Știu că nu mai sunt tânără și acum nici nu-mi mai doresc o relație amoroasă dar nu suntem eleganți și entuziaști doar pentru a fi admirați de sexul opus. Cum să-mi treacă mie prin cap să mă călugăresc când eu mi-am luat, luna trecută, o fustă lungă roz ciclam și mi-e drag de ea de aș purta-o non stop? Eu îmi feliez viața, așa îmi place mie să zic. Câte un pic din toate. Și purtat fustă ciclam și mers la liturghie și urmărit filme și citit și tot ce mai am eu chef să fac. Să nu neglijăm nimic din ceea ce e omenesc pentru că dacă tragi spre o extremă, vei pica apoi în cealaltă, din nevoia naturală de echilibru.

Recunosc că, pe măsură ce iau contact tot mai profund cu noua mea confesiune religioasă, mă simt tot mai nedumerită. Am fost la slujbe la ortodocși (ani de zile), prezbiterieni, penticostali, catolici, dar e mai greuț cu credința mea. Eu o țin una și bună că eu cred în Dumnezeu, energia universală care ne hrănește și cu asta basta. Acest subiect al credinței este unul dintre cele mai sensibile de pe acest Pământ. Recunosc, mă simt vinovată pentru că eu nu cred că morții pot învia. Sunt conștientă de faptul că Isus, Maria și sfinții există pentru că au avut o energie atât de puternică, încât au rămas ființe de lumină după moartea corpului fizic, la fel ca Buddha, Muhammad și toată pleiada de sfinți a acestei planete. Un ateu ar râde acum de mine cu 10 guri. El nu crede nici atât. Un credincios creștin m-ar certa pentru că eu nu cred în învierea trupului. Unde este adevărul?

Un alt motiv pentru care nu m-aș călugări este faptul că nu sunt dispusă să fac misionarism iar când alegi viața monahală, faci ce zice episcopul și dacă el te trimite misionar în Africa, te duci. Eu nu sunt de acord să te bagi peste credința (sau necredința altora). Fiecare cu treaba lui. Eu niciodată nu mi-aș permite să spun unui musulman că Isus e superior lui Muhammad. Cu ce drept să zic eu asta unui seamăn de-al meu? Ca să caut ceartă? Eu n-aș mișca un deget nici măcar pentru a convinge un ateu că Dumnezeu există. El crede ce vrea, eu cred ce vreau, nu ne călcăm pe bătături. Îl mai țineți minte pe băiatul ăla ucis cu săgeți de sentinelezii către care mergea cu Biblia, ca un bezmetic? Așa văd eu misionarismul. Individul ăla a fost un naiv, n-avea multă minte dar cei care au beneficiat în decursul timpului de pe urma extinderii Creștinismului n-au fost amărâții care erau uciși de asiatici sau de africani pentru că evanghelizau, ei erau doar carne de tun. Adevărații beneficiari nu umblau din casă în casă, cu Biblia în mână, să fim serioși.

Uite, să vă dau un exemplu, apropos de carne de tun și cum se poate profita de un naiv exaltat. Una dintre rudele mele (ortodoxă) s-a călugărit pe la 45 de ani. Avea familie, copii, nu știm ce i-a venit dar a plecat la mănăstire. Acolo o trimiteau cu vacile la păscut, o puneau să facă curat în grajd, tot felul de munci grele și murdare. Fratele ei avea afaceri și era bogat. Ne-a povestit că, văzând cum trăiește sora lui, s-a dus (fără știrea ei) la episcop cu 1000 de euro și rapid ea a fost mutată la cele mai simple treburi din mănăstire. Voia Domnului e să paști vaca până când sare fratele tău cu 1000 de euro și brusc, voia Domnului e doar să ștergi praful de pe icoane. Ce ți-e și cu voia asta. Știți ce mi se pare mie cel mai greu? Să îți păstrezi credința în mijlocul acestor dovezi de micime și cădere abjectă a clericilor. Dacă fix cei care mijlocesc legătura semenilor cu Dumnezeu fac tot felul de matrapazlâcuri, cum se mai uită lumea la ei, cum să mai creadă în Dumnezeu? Dar știți cum e, când alegi calea Lui Dumnezeu, diavolul se ține de capul tău non stop, ca să te piardă. Cu unii chiar reușește. De aceea eu am pe primul loc credința în Dumnezeu și accept faptul că și preoții sunt oameni și pot fi coruptibili, desfrânați, pot pica în toate păcatele omenești. Plus că, pe măsură ce dorești să fii perfect, e un risc enorm să ajungi mai rău decât cei răi. Eu nicio secundă nu aspir la perfecțiune, la sfințenie, pentru că asta m-ar duce complet razna. Înjur și voi mai face asta, am reînceput să mănânc carne și nu intenționez să renunț (vinerea viitoare vreau să țin iar post negru și parcă văd că încă vreo 2 luni iar nu mai pot să mănânc carne), nu exclud nimic din ceea ce pot face, ca om. Poate că peste 10 ani voi purta fuste până la fund și voi bea alcool zilnic. Dacă aș exclude această posibilitate, fix așa aș ajunge. Eu nu beau, nu fumez și nu m-am drogat niciodată pentru că îmi permit fac asta, nu exclud posibilitatea, de aceea nu mă tentează. Dacă m-aș gândi că trebuie să mă abțin, băutură și drogăreală cred că ar scrie pe mine. De ce să ne abținem? Cel mai bine e să fim pregătiți să ne asumăm consecințele. De ce să aspir la a fi sfântă, dacă sunt doar un om? Dacă te tot gândești să nu bei, să nu fumezi, să nu faci sex, să nu porți fustă mini, nu aia, nu ailaltă, când mai ai mintea liniștită și liberă ca să poți fi în comuniune cu Dumnezeu? Mai ai loc pentru El?

Încă un lucru care mă enervează la Creștinism (și cu care nu sunt de acord deloc): faptul că este blamată sexualitatea. Ce-i atât de rău că oamenii fac sex? Pe bune. E una dintre cele mai plăcute activități. Sunt mulți care susțin că Adam și Eva ar fi fost izgoniți din Rai pentru că și-au descoperit sexualitatea. De fapt, se pare că ar fi mâncat fructe din pomul cunoașterii binelui și răului. Cred că fiecare dintre noi este un Adam sau o Eva iar momentul izgonirii noastre din Rai este când depășim copilăria, discernem binele de rău, înțelegem că suntem goi și pornim pe greul drum al vieții de adult, după raiul anilor în care eram naivi și toată lumea era a noastră. Și da, Eva e prima care a mâncat din pomul cunoașterii binelui și răului pentru că femeile se maturizează mai repede decât bărbații. Iar femeia chiar e creată din bărbat pentru că în primul trimestru de sarcină toți suntem băieți. Au cam nimerit-o oamenii ăia cu Biblia. Dar să ajungi la niște deliruri de genul „Femeia e vinovată pentru răul din lume, e murdară la menstruație, merită să nască în chinuri”, înseamnă că ai o problemă, frate. Că ești misogin și rău. Iar dacă blamezi sexualitatea, ai o altă problemă. Doar cine nu e în stare să se bucure de un act sexual, poate spune că e ceva rău și păcătos. Nu vedeți la ce anomalii au ajuns unii dintre cei care au ales castitatea? Sex unii cu alții prin mănăstiri, sex cu copiii enoriașilor, tot felul de aberații. Doar un naiv crede că te poți opune unei dorințe atât de puternice cum e cea sexuală. Dacă o reprimi, refulează în moduri ciudate. Citisem un articol despre dispariția unei călugărițe dintr-o mănăstire catolică din America de Sud și, după multe investigații, s-a descoperit că fusese omorâtă. Într-o noapte se dusese în bucătăria mănăstirii ca să ia apă și a găsit acolo o altă călugăriță făcând sex cu un preot. I-a amenințat că îi reclamă, ei au omorât-o și au îngropat-o. Recunosc, mi-e greu să cred că un preot catolic ar fi interesat de o femeie. Dacă îți plac femeile, de ce să depui un jurământ că le vei evita toată viața? Dar să zicem că a fost așa. Dacă n-ar fi fost prinși, ar fi băgat lumea mâna în foc pentru ei că sunt caști, în vreme ce „păcătoșii” din lumea laică fac sex. Vai, ce mare păcat, sex. Și câți n-or fi ca ei, dar nu sunt descoperiți? Păi n-ar fi mai corect să dispară această anomalie a castității obligatorii în anumumite categorii clericale și să-și vadă oamenii de viața lor? Care vrea hetero, care vrea gay, fiecare cu orientarea lui. Eu nu știu ce concentrare la rugăciune și la liturghie are un bărbat care mereu e împotriva pornirilor lui sexuale. Glumeam cu amicele mele la Iași, făceam eu un scenariu de spovadă a unui cleric cast: „Părinte, eu am fugit de ispită. Fugeam de ea cât de repede puteam. Dar cum fugeam eu așa, nu știu cum de am nimerit în gura fratelui Ioan, colegul meu de cameră.” Ele au întrebat în același timp: „Cu care parte a corpului?” Eu: „Cu una importantă.” Deci nu fugiți de ispită, pentru că riscați să nimeriți mai rău.

2 gânduri despre „Adevărul. Undeva la mijloc (I)

Comentariile sunt închise

%d blogeri au apreciat: