Adevărul. Undeva la mijloc (II)

Încep acest articol în aceeași notă în care l-am încheiat pe cel precedent. Vă povestisem că una dintre amicele mele ajunsese atât de habotnică, încât și-ar fi dat toți banii și casa unor călugări la mănăstirea cărora își făcea veacul toată ziua. Era băgată până peste cap în această lume, la curent cu tot ce mișca până la cel mai înalt nivel clerical dobrogean. Îmi spunea odată cât de supărați și revoltați sunt preoții dobrogeni de tot ceea ce face Teodosie, că îi scoate din sărite dar nu pot comenta în fața lui și trebuie să-i dea ascultare. Pe ea o revolta cel mai tare că auzise cum el merge uneori la seminarul teologic și le propune unor diaconi să-l însoțească la reședința lui. Dacă îl refuză, nu le face nimic rău dar n-o să vadă o parohie iar cei care acceptă să meargă la el, sunt trimiși la cele mai bune parohii. Dacă e adevărat așa ceva, vă dați seama până la ce nivel se pot coborî persoane care reprezintă Biserica? Chiar zilele trecute văzusem un articol despre un fost episcop ortodox de Huși care fusese dat în judecată după ce i se găsise, ascuns după o icoană, un CD pe care erau acte sexuale ale lui cu niște diaconi. Faptul că acești oameni au relații intime, e treaba lor. Faptul că sunt niște ipocriți și că, pe de altă parte arată gayi cu degetul și îi învinuiesc de păcat, e treaba lor, așa le place să trăiască, în ipocrizie. Dar problema este că, atunci când sunt descoperite toate astea, nu e doar o pată pe obrazul lor, ci pe imaginea Bisericii. Când tu știi că ai responsabilitatea de a reprezenta Biserica, pui după icoane CD-uri cu sex cu diaconi? Cât de necredincios și de redus mintal să fii, cum să nu ai nimic sfânt? Pentru că, automat, oamenii încep să se gândească: „Dacă un episcop face așa ceva, Dumnezeu chiar nu există și totul e doar minciună și manipularea maselor. Eu devin ateu.” Cred că una dintre regulile lor de bază ar trebui să fie Nu amestecăm jobul cu blowjobul și să se vadă unii cu alții la hotel dar să nu amestece sexul cu ceea ce este sfânt. Oricum, e foarte jenant să se afle aceste lucruri.

Totuși, ce facem noi în situația asta? Eu, de când am avut incredibila experiență de la mănăstirea pe care o frecventam în 2004, 2005, mi-am dat seama că oricine poate greși, fie laic, fie cleric și că e foarte adevărată expresia: Să nu faci ce face popa, să faci ce zice popa. Preotul e tot om și oamenii sunt schimbători. Doar Dumnezeu e statornic și pe El te bazezi, nu pe oameni. Pe oameni îi iubești așa cum sunt, pentru că așa e uman. E complet greșit să ai impresia că cineva este perfect, să-l idolatrizezi, să-l divinizezi, pentru că riști dezamăgiri enorme. Cea mai bună cale cred că e cea de mijloc, pentru că te ferește de extreme. De ce aduc eu în discuție Biserica în aceste articole? Pentru că frecventez biserici încă din anii ’80, am fost martoră la multe schimbări referitoare la această instituție și la percepția oamenilor față de ea. Sunt pasionată de spiritualitate, mă rog de la vârsta de 4 ani, practic și meditația de la 30 de ani, sunt în măsură să spun că se poate face performanță cu rugăciunea la fel ca și cu alte activități, prin practică îndelungată. Dar se și poate pica în extreme: negare totală a spiritului sau opusul, tăvăleală pe la moaște și convingerea că rezolvarea oricărei probleme din lume este la biserică.

Spiritualitatea e un capitol foarte sensibil. De ce? Pentru că trece de granițele senzoriale obișnuite, de trăirile obișnuite și multă lume încadrează direct la patologic ceea ce nu poate înțelege. Mi-e greu și mie să explic, cu atât mai mult cu cât am fost luată prin surprindere de unele lucruri care mi s-au întâmplat în decursul timpului și mă temeam de fiecare dată că am luat-o razna. De când am povestit pe blog ce experiențe am avut în meditație, mi-am pierdut o parte dintre cititori pentru că dacă lor nu li s-a întâmplat așa ceva, au zis: „Asta e crazy, nu-i mai citim blogul.” Îi înțeleg. Totuși, eu am continuat să povestesc aceste experiențe pentru că dacă ne ascundem, cum vom ști unii de alții, cei care chiar le-am trăit?

Țineți minte când v-am povestit despre „ploaia” caldă, magnetică, din catedrala Sfântul Iosif, când se ruga Rozariul diaconul? Pe mine m-au năucit experiențele pe care le-am avut la catedrală. Nici nu mă simțisem pregătită pentru tot ceea ce a venit peste mine după ce am devenit catolică și am frecventat tot mai des acel loc. Cu atât mai mult cu cât eu nu sunt vreo evlavioasă, interpretez Biblia cum am eu chef, nu sunt eu modelul credinciosului către care să îndrepte Dumnezeu aceste expriențe. Dar poate că miile de ore de rugăciune pe care le-am făcut cu toată pasiunea, în atâția ani, m-au adus în punctul de a simți energia la un anumit nivel iar asta nu are legătură cu ce cred eu despre religii. Sâmbăta viitoare va fi hirotonit preot diaconul Silviu și azi nu-mi ieșea din minte o altă situație ce mi se pare și acum incredibilă, pe care am trăit-o tot în rugăciune cu el. Era 19 mai, într-o joi, am mers la 17:00 la liturghie și apoi am fost și eu martoră, pentru prima oară, la o adorație a Sfântului Sacrament. Nici măcar nu știu cum se numește acel ritual (sau dacă chiar asta a fost), totul e atât de nou pentru mine, încât cine știe câte inadvertențe zic când povestesc. Ce făcea restul lumii, făceam și eu. S-a așezat diaconul în genunchi pe treptele altarului, s-au așezat enoriașii în genunchi, m-am așezat și eu. Se rugau ei, mă rugam și eu. Apoi el a mers la pupitru și citea din Evanghelie (cred) iar pe masa din altar era Sfântul Sacrament. Ceea ce-mi amintesc este curiozitatea pe care o aveam. Vroiam să văd ce se întâmplă, ce-o să facă, ce o să zică mai departe. Nu știu dacă trecuseră două minute de când citea și am simțit dinspre altar o vibrație ca atunci când cineva dă basul foarte tare. Am crezut că mi s-a părut. Apoi s-a repetat. Nu era zgomot, ci doar o vibrație care mergea până în pereții catedralei, trecea prin stâlpi, prin tot, ca un val invizibil. Când a început să se repete ritmic, în fiecare secundă, am amețit atât de tare, încât am închis ochii. Cum stăteam în genunchi, m-am prins cu mâinile de marginile băncii ca să nu cad și să nu mă fac de toată pomina pe acolo. Când am închis ochii, am văzut o succesiune de cercuri concentrice aurii care se răspândeau, unele după altele, interminabil, în toată catedrala. Am crezut că aveam o iluzie optică, am deschis ochii, i-am închis iar, aceleași cercuri. Din momentul ăla n-am mai putut să deschid ochii. Diaconul se ruga în continuare iar eu mă întrebam ce se întâmplă și cum de nimeni nu reacționa la faptul că suntem măturați de valurile acelea invizibile. Fiind tot cu ochii închiși, am văzut cum succesiunea de cercuri dispare încet și în tabernacol apare, ca o umbră argintie, profilul unui bărbat cu păr lung. Și-a aplecat un pic capul și a intrat în rugăciune cu noi. Niciodată nu am mai simțit o prezență atât de copleșitoare, de uriașă, era ceva ce chiar nu pot descrie, mi se face rău când îmi aduc aminte. Din acel moment, vibrația a devenit continuă. Am crezut că voi fi pulverizată complet și lipită de pereții catedralei. Nu era dureros dar era foarte greu de suportat. Când și-a terminat diaconul rugăciunea, s-a terminat și ciudata mea experiență. Am deschis ochii, eram năucită, nici n-am putut să mă ridic și să ies din bancă la finalul liturghiei. Am stat și la Rozariu, mi-am mai revenit cât de cât iar la plecare nici nu simțeam că atingeam pământul. Nu îmi era rău, dar corpul meu se simțea ca după o convalescență uriașă. Un amestec de oboseală și prospețime năucitor. Mi-a luat câteva ore să-mi revin, eram în stare de șoc.

Singurele persoane cărora am avut curaj să le povestesc ce s-a întâmplat au fost preotul cu care am făcut cateheza și prietena mea cea mai bună. Eram sigură că amândoi vor spune că sunt razna, că am probleme mintale. Preotul a fost uimit și a spus că harul Domnului este nemărginit iar prietena mea a zis că a fost o experiență spirituală deosebită. Se pare că eu am fost singura care s-a speriat și a crezut că a lut-o razna. Acum se vor speria și cititorii mei, pe bună dreptate. Eu chiar mă gândesc serios că am ceva în neregulă dar în afara catedralei nu am mai avut acest gen de trăiri. Dacă mi se întâmpla la metrou sau la supermarket, chiar mergeam la neurolog pentru că nu poți simți ce nu se vede. Pe 25 va fi hirotonit preot diaconul și deja mă întreb ce se va mai întâmpla. Două dintre cele mai spectaculoase experiențe spirituale le-am avut în rugăciune cu el. Prietena mea zicea că funcționăm amândoi pe energii compatibile, de mi s-a întâmplat asta doar în rugăciune cu el și nu cu alți preoți. Așa o fi. Mă voi ruga pentru el în fiecare zi, până pe 25, și mă bucur că am un motiv de rugăciune pentru că îmi place această activitate, nu știu cum să vă explic. Cum unora le place să alerge 10 km zilnic și dezvoltă acest automatism, mie îmi place să fiu în rugăciune sau meditație.

De ce am expus în acest articol două lucruri complet diferite? Căderea totală, inumană, a unor clerici și experiența spirituală unică pe care am avut-o pe 19 mai. Ca să demonstrez că ne putem situa de ce parte dorim. Noi alegem ce părere ne formăm despre spiritualitate. Ne uităm la cei care cad cât de jos se poate și ne întoarcem fața de la Dumnezeu sau căutăm în profunzime, credem și urmăm un drum de pace și lumină interioară?

%d blogeri au apreciat: