Adevărul. Undeva la mijloc (III)

Așa arată o minunată noapte de vară. În sfârșit, a venit căldura. Am mâncat adineauri niște vișine (le iubesc), am o stare de super relaxare și m-am gândit să termin seria de Adevăr. Nu mai scriu despre chestii sexuale, promit.

Probabil că v-ați întrebat, la primul articol din această serie, de ce am scris că n-aș mișca un deget ca să conving un ateu că Dumnezeu există. Pentru că eu am propria mea idee despre Dumnezeu: El însumează toată dragostea din lume, altruismul, gesturile bune. Iar acestea sunt specifice și ateilor. Cunosc atei de un altruism și o bunătate peste nivelul unora care sprijină toată ziua ușa bisericii. Cred că omenia și bunătatea sunt mântuirea noastră, nu apartenența la o religie. Plus că sunt o grămadă de persoane care se consideră superioare pentru că sunt religioase și îi jignesc pe atei sau pe nereligioși. În mod sigur ai toate șansele ca, dacă îi explici lui Ionel că îl consideri un limax, pentru că nu-l iubește pe Isus, să-l transformi într-un bun creștin. Ionel va spune brusc: „Vai, ai dreptate, sunt un dobitoc. Ia să mă duc la biserică!” Nu poți fi mai mult decât exemplu pentru ceilalți. V-am povestit despre Natalia, amica mea penticostală. Ea niciodată nu ține prelegeri despre Isus deși se roagă zilnic, e pătrunsă de credință. Dar se poartă atât de frumos, atât de uman și cu atâta gingășie cu oricine, încât te topești de dragul ei când spune că așa Îl duce ea pe Isus între oameni.

De ce n-aș face eu prozelitism? Pentru că apartenența religioasă și experiențele spirituale sunt atât de intime pentru mine, încât a le povesti cuiva complet neinteresat, cu speranța că-l convertesc, e ca și cum aș fi măritată și aș povesti unui străin ce fac eu cu soțul în intimitate. Mi se pare deplasat. Ați văzut ce am scris despre experiențele mele din catedrală? Vă dați seama cum ar fi să destăinui asta, personal, cuiva complet dezinteresat de spiritualiate? S-ar speria de mine. Și, trebuie să recunosc, sunt cam egoistă și comodă. Dacă pentru mine, a fi credincioasă, a mă ruga, a medita, a merge la liturghii, înseamnă trăiri atât de frumoase, de ce să fac reclamă? De ce să îmi bat gura și să-l conving pe Ionel cât de bine poate fi să ai o latură spirituală a vieții? Dacă părinții lui nu l-au educat în această direcție, dacă nici el nu s-a stresat să descopere nimic din această latură umană, ba mai și face mișto de cei credincioși, de ce să mă stresez eu de el? Lasă-l așa. Sunt și Ionei pe lume, n-ai ce face, e o lume diversă.

În afară de ateul Ionel, mai sunt și persoane de alte religii, față de care creștinii se consideră superiori. Wrong. De aici au pornit atâtea conflicte și atâta ură. Eu nu am stea în frunte față de Mehmet care e musulman sau față de Ram care e hindus. Fiecare cu ciorba lui și nu ne băgăm unii peste alții. Nimeni nu e superior semenilor lui. Alegerile pe care le-am făcut și modul în care trăim ne diferențiază dar, în fața Lui Dumnezeu, suntem egali pentru că, după cum am mai scris, ne hrănim toți din aceeași sursă de energie. Eu nu sunt superioară cu nimic lui Dincă de la Caracal. Suntem oameni amândoi și Dumnezeu ne-a creat cu iubire. Ceea ce ne face diferiți, și duce la distanță locurile noastre în societate, este faptul că el a ales să fie un violator criminal iar eu am ales să duc o viață cinstită. Dar Dumnezeu îl iubește și pe el la fel ca pe mine. Dincă a făcut voia diavolului, își asumă ce drum a preferat și plătește. Mereu suntem între partea bună și cea rea din noi. Mereu putem face rău sau bine.

Am scris 3 articole în care am încercat să explic ce greu de găsit sau ce greu de menținut poate fi drumul către Dumnezeu dar oare am eu dreptate? Oare adevărul chiar nu aparține celor situați la extreme, ci e undeva la mijloc? Adevărul e ca rezultatul unui exercițiu matematic, o singură posibilitate corectă, sau poate fi reflectat în diverse puncte de vedere?

%d blogeri au apreciat: