Vineri, iunie, 2022

Post negru. Mi-am făcut un ceai de mușețel cu măceșe, aștept să se răcească. Din cauza foamei mă simt un pic confuză, de parcă n-aș fi dormit. Dar e o senzație plăcută, de relaxare interioară profundă. E mai ușor să postești când scade Luna. Când am postit și Luna era în creștere, m-am perpelit de foame, era un chin. Nu știu de ce, toată ziua, m-a dus gândul la marea mea, la plajă, la verile succesive în care, pe vremea asta, eram la plajă. Văd marea, verde la mal, albastră în larg, senzația aia un pic amețitoare când stai cu picioarele pe mal iar valul se retrage, o peliculă transparentă ce-ți mângâie gleznele, și parcă ești tot mai afundat în nisip. Zilele astea sunt la fel de fericită și lipsită de griji, ca atunci. Totul e minunat. Mai e un pic și se termină această perioadă pe care o simt ca pe unul dintre cele mai frumoase daruri ale vieții. În iulie încep noul serviciu. 8 ore din zi irosite în firma unui angajator pentru care nu contezi niciodată. Doar că trebuie să ai din ce trăi. Oameni pentru care nu ești om. Nu mai am absolut nicio speranță că voi găsi angajatori umani, la fel cum nu mai am nicio speranță că voi întâlni un bărbat care să mă iubească. Aceste două certitudini mi-au umplut viața de liniște. Când nu mai ai nicio speranță de la ceilalți, totul e atât de liniștit și de clar, e ca un câmp de zăpadă neatinsă în care te poți afunda. Într-una din nopțile trecute chiar visam o grămadă de zăpadă, eram cu unul dintre copiii de la casa familială și îmi zicea: „Doamnă, uitați, acolo e mai multă zăpadă și puteți să faceți îngerași!” Ne-am aruncat amândoi în zăpadă și făceam îngerași. Am mers la acei copii ca să-i ajut la lecții sau să îi scot în parc și am înțeles o grămadă de lucuri despre mine. Și am mai înțeles, nu știu cum, pentru prima oară, ceva: părinții lor există. Mereu, când mă gândeam la copii de la orfelinat, era ca și cum părinții lor ar fi dispărut în neant. Dar a cunoaște copii din centrul de plasament, deși nu mi-au zis nimic despre părinții lor, m-a făcut să înțeleg că, într-un apartament de bloc sau la o terasă de bodegă, cei care i-au făcut, există. Și habar nu au de ei, în timp ce eu le cumpăr copiilor înghețată și ne amuzăm de tot felul de lucuri. Cum e viața….

Încă un pic din perioada de libertate. Am crezut că mă voi plictisi, că nu voi avea ce face, dar nici n-am apucat să fac tot ce plănuisem. Altă dăți, în pauzele dintre locurile de muncă, doar mă stresam la gândul că poate nu găseam ceva. Atunci aveam chiria, aveam un stres, acum n-am mai avut nicio grijă. A fost un vis. Un vis dintr-un București senin și frumos, din mai și iunie 2022. Cât mă bucurasem eu de libertate și de acest oraș? Prea puțin. Săptămâna asta, zilnic, m-am rugat Rozariul pentru diaconul Silviu. Ba de acasă, ba de la catedrală, dar mi-am propus un Rozariu zilnic în săptămâna hirotonirii unui preot cu care am avut, în rugăciune, experiențe neașteptate. Azi ar fi ultimul Rozariu pentru că mâine e hirotonirea și sper să ajung și eu. Citeam aseară dintr-o carte și, într-o pauză, m-am întins pe pat și mă gândeam de ce am făcut acest gest pentru un om cu care nu voi schimba vreodată măcar două vorbe. Jumătate de oră de rugăciune, plus drumul până la caterdală. Mâine poate că o să-l văd pentru ultima oară. Gândul ăsta mi-a dat o liniște imensă, de neexplicat. De parcă ar fi necesar ca, în prețioasa cutiuță în care voi ține amintirea acestor două luni de libertate, să fie doar până aici și prezența lui, nu mai departe. Arhidieceza de București are în componență parohiile din Oltenia, Muntenia și Dobrogea. Probabil că va fi trimis pentru următorii 2 ani în vreun orășel de care nu-i pasă nimănui. Așa se încheie scurta dar deosebita mea experiență spirituală pe care cred că mi-am dorit-o dintotdeauna. De fapt, nici nu cred că m-aș fi așteptat să trăiesc așa ceva, nu cu un om căruia nici să nu-i fi zis vreodată un Bună ziua! De ce uneori facem anumite gesturi frumoase deși știm că nu vom primi nimic în schimb? Le facem pentru noi, nu pentru ceilalți. M-am rugat pentru că asta m-a bucurat, fără să am dovada că rugăciunea mea ar fi fost vreun ajutor real pentru preot. Neașteptat de mult îmi place Rozariul. La început mi se părea o rugăciune plictisitoare, lungă, plină de repetiții. Acum mi se pare că durează prea puțin. Au fost două luni minunate. Două luni în care m-am simțit răsplătită cu asupra de măsură pentru toate momentele grele pe care le-am îndurat în 40 de ani de viață. Mă gândeam, zilele astea, că acum aș putea să și mor, nu mai contează.

Beau încet-încet din ceaiul meu, mi-a mai potolit foamea și sper să mă descurc, până la apus, cu ușoara amețeală pe care o simt. Azi e o zi minunată. Ieșisem în oraș pe la prânz și mă gândeam că rar a fost cerul atât de frumos, o asemenea nuanță de albastru și norii atât de albi. Dar cât am avut eu timp să mă uit la cer în iunie? Câte lucruri minunate ne scapă în timp ce ne spetim pentru o bucată de pâine și bani de întreținere! Cât de repede trece viața asta pe care abia la final înțelegem uneori că n-am prețuit-o și n-am trăit-o cum ar fi meritat!

%d blogeri au apreciat: