Toate la timpul lor

Pornind de la această expresie din bătrâni, scriu astăzi despre invidie.

Toți avem momentele noastre nașpa. Toți am invidiat măcar o dată. Vă mărturisesc, eu am invidiat unele persoane care aveau case mari și luxoase. Mi-am dorit o casă mare, cu mobilier scump, cu grădină, și mă cam rodea invidia că alții aveau dar eu, nu. Mai ales când eram copil, mă comparam cu alții copii, din familii bogate, și uneori îi detestam pentru ceea ce aveau. Invidia e în natura umană, n-avem ce-i face. Mă gândeam că mereu voi găsi motive să-mi invidiez semenii dar n-a fost așa. Văzând cât de răi au fost cu mine, în mod gratuit, cei care mă invidiau, am renunțat să am și eu aceste sentimente lașe și murdare. Ei nu știau cum e viața mea dar și-ar fi dorit ceva punctual, din tot ceea ce aveam eu. Așa mi-am dat seama că mai bine îți vezi de ale tale pentru că nu știi câtă tristețe și câtă nefericire are și un om cu vilă luxoasă, de nici n-ai de fapt vreun motiv să-ți dorești ceva de-al lui. Adică m-am maturizat. Dar am constatat că unele persoane refuză să se maturizeze toată viața. Mă refer la bătrânii care îi invidiază pe tineri.

Când eram adolescentă, mă gândeam că sigur voi invidia și eu fetele tinere, când voi îmbătrâni. Că, dacă ești bătrân, vrei tinerețe, ca a lor. Am descoperit, în decursul timpului, că multe lucruri nu au fost așa cum mi le-am imaginat. În copilărie, mă plimbam prin toată casa cu pantofii mamei și eram sigură că mereu voi purta pantofi cu toc înalt, atunci când voi avea și eu voie. Nu vă pot descrie cum detest tocurile. Nu am încălțăminte cu toc. Când am văzut ce chin e să porți așa ceva, m-am oprit, după vreo două perechi. Nu-mi pasă că am 1,57 metri, eu nu-mi chinui picioarele. Și multe alte lucruri n-au fost cum mi le-am imaginat. Nici măcar nu invidiez fetele tinere, deși eu nu mai sunt tânără. Am fost și eu ca ele, nu e ca și cum ele ar avea două tinereți și eu n-aș fi avut vreuna. Le apreciez pentru că sunt frumoase, le doresc succes pentru că viața nu e ușoară. Mi-am trăit și eu anii mei de mândrie, de glorie, de plutire în aura frumuseții. Eram, în studenție, trasă prin inel și aveam un chip ca de păpușă. Tocmai faptul că atunci eram conștientă de asta, că mi-am înțeles potențialul, că am mers atunci prin lume cu toată importanța unei tinere care își trăiește momentul, face ca acum să nu am nicio angoasă când văd tinere atrăgătoare. Nu mai sunt frumoasă ca la 20 de ani dar sunt frumoasă ca la 40 (adică sper să apuc luna octombrie ca să fac 40). Dacă ești curat, îngrijit și duci o viață decentă, fiecare vârstă are frumusețea ei. De aceea nu înțeleg femeile mature sau vârstnice care se coboară la nivelul de a invidia tinere. Ele n-au avut 20 de ani? N-au purtat rochii frumoase, n-au ieșit cu bărbați, nu au mers la bar, la club? Au avut și ele anii lor de glorie. Toți ne îndreptăm spre moarte și vedem cum alții vin din spate și trăiesc ceea ce am trăit și noi, la timpul nostru. Așa e ordinea lumii. Dacă ai trăit într-o iluzie că vei fi mereu tânăr, că îți poți irosi anii, ca și cum timpul ar sta în loc, asumă-ți greșeala dar nu te răzbuna pe oameni care nu au nicio vină.

Eu am stat în gazdă la diverse pensionare, în liceu și facultate. Sperasem să găsesc niște doamne care să îmi fie ca niște bunici, le tratam cu atenție, chiar îmi era jenă de ele, așa fusesem învățată, să fiu politicoasă cu bătrânii. Majoritatea lor, însă, mi-a întors gesturile cu o batjocorire și o ură sistematică. M-au urât, pur și simplu. Când începusem clasa a douăsprezecea, doar o lună am stat la o femeie care avea obsesia faptului că toate tinerele sunt niște curve, că ea și-a irosit tinerețea într-o căsnicie, ca o femeie serioasă ce era și că noi, fetele de liceu, eram niște curve. Eu aveam 17 ani și doar ieșisem cu un băiat, atât, nu avusesem relații intime. Dar ea m-a făcut într-o seară curvă, panaramă și în toate felurile, și a doua zi am plecat. Motivul era că doar ce își montase apometre, confundase litri cu metri cubi consumați și i se păruse că era un consum uriaș de apă pentru că făceam eu baie sau duș. Când i-a venit factura la apă, a sunat la ai mei ca să-și ceară scuze și să mă roage să vin înapoi. Ea era o distrusă căreia îi dăduse Dumnezeu o viață de care ea efectiv își bătuse joc, ca o ignorantă ce era și, la bătrânețe, găsise de cuviință să urască tinerii. Cu ce îi greșisem eu? Cu ce îi greșiseră alte fete pe care le numea curve? Cu ce o ajuta ura față de noi? Cu nimic. Dar ea nu încerca să realizeze.

E un timp pentru toate, să fim mereu conștienți de asta, ca să nu ne trezim când e prea târziu. E timp și de învățat și de bar și de discotecă și de căsătorit și de crescut copii și de îmbătrânit și de murit. Dacă ți-a trecut timpul, pa, dar măcar nu te răzbuna pe alții care s-au organizat mai bine, că n-au furat șansele tale. Dacă mi-ar fi zis cineva, în copilărie, că nu mă voi căsători, m-aș fi gândit că sigur voi invidia femeile măritate. Nu am absolut niciun motiv să le invidiez. Sunt eu în casele lor, ca să știu ce viață duc ele? Plus că eu plutesc pe norișori pufoși în viața mea de femeie singură. Or fi măritatele fericite, dar și eu sunt. Cum ne-am așternut, așa dormim. Nu starea civilă e indicator al împlinirii unui om. Că tot am ajuns la capitolul ăsta, nu le înțeleg pe cele care m-ar invidia pentru cât de relaxat îmi duc viața. Ies uneori din bloc și văd cum se uită la mine vecinele de la scară. Eu am ziua și rochia pentru că, spre deosebire de ele, n-am făcut copii. Dacă schimbam scutece și cumpăram jucării sau hăinuțe de copii, ca ele, duceam și eu o viață modestă. Ne asumăm fiecare ce a ales. Peste 30 de ani se vor inversa rolurile. La ele vor veni copiii cu plase cu daruri și eu voi muri uitată de lume. Nu avem motive să ne invidiem reciproc pentru că avem fiecare momentul lui de bine, doar că în etape diferite. Plus că invidia dă o stare atât de rea încât jur, nu vreau nicio picătură din otrava aia în sânge. Sentimentele rele doar te otrăvesc până în oase, nu schimbă nimic în bine.

De ce mă simt acum mai bine ca la 20 de ani? Pentru că am trecut de toate momentele care m-au stresat. Studii absolvite, experiență în muncă realizată, casă cumpărată, amintiri frumoase. Viața unui om de 40 de ani însumează o experiență care echilibrează prospețimea și frumusețea unuia de 20. La 20 de ani pluteam prin lume cu aspectul meu de păpușă de porțelan. Cam asta aveam, asta duceam prin casele gazdelor care mă tratau ca pe o dușmană. Acum viața mea are o consistență și o pace profundă pe care nu le-aș schimba cu nimic. Când am împlinit 30 de ani (și tot cu chirie stăteam, vai de capul meu), a fost un moment dramatic, mă simțeam o bătrână, un om inutil. Criza de 30 luată în plin. Mă gândeam că dacă la 30 era atât de groaznic, la 40 va fi un iad. O bună prietenă mi-a zis că cine face criza de 30, n-o face pe cea de 40 și că la 40 mă voi simți foarte bine. A avut dreptate. Nu pot să cred că au trecut 10 ani din vara lui 2012, stăteam la Dristor și mă uitam la Oaza lui Oscar în fiecare zi. Ca acum văd totul. Era frumos și atunci dar refuzam eu să văd the bright side of life. Așa ajungi să invidiezi. Nu valorizezi ceea ce ai. Nu e incorect că alții au vilă cu piscină sau 20 de ani mai puțin ca tine, incorect e să nu te uiți la ce ai tu.

%d blogeri au apreciat: