Noi să fim sănătoși

Astăzi voi scrie, cu exemple concrete, despre zile de căcat, zile oribile, crunte, cum mai vreți voi să le ziceți și despre cum am găsit eu rețeta să le fac față.

De vreo lună, se întâmplă în viața mea niște lucruri de zici că am sărit din avion fără parașută. Cu toată viteza, 48 kg, în picaj, imposibil să sfidez forța gravitațională. După o primăvară de vis, o vară de coșmar. Am momente în care mă întreb de ce n-am murit încă. Dacă aș fi vreo habotnică sau dacă aș avea un nivel precar de educație, m-aș gândi că m-a blestemat cineva, că diavolul se ține de capul meu dar nu-i așa. În viața oricui sunt momente bune și rele. Doar că la mine alea bune vin grămadă odată toate și alea rele la fel. Ba entuziasm, ba depresie.

M-am trezit azi dimineață la 5:15. Pusesem alarma pentru că trebuia să ajung undeva. Când m-am trezit, iar mi-a venit în gând întrebarea de ce n-am murit în somn în loc să mă fi trezit și mi-am zis: Pana mea, am făcut depresie. La 5:45, pe jumate adormită, ieșeam pe ușă. Pe la 9:00 eram înapoi acasă. Picam de somn și mi-am zis că fac rapid un duș și mă bag la loc în așternuturi, să mai prind vreo două ore de somn. Eram năucă de oboseală. Când eram în baie, am auzit tonul de mesaj la telefon, am citit mesajele când am ieșit. Ceea ce am aflat m-a lovit ca o sferă de-aia uriașă folosită la demolări în construcții. Instant, neașteptat, dărâmător. Câteva minute am fost atât de stupefiată, încât nici n-am știut cum să reacționez. Apoi mi-am zis: O să plâng. Toată ziua asta va fi complet blocată pentru că doar o să plâng. Nu pot să mai fac altceva. Simțeam că, dacă în următoarele minute nu mi-aș fi permis să plâng, toată durerea pe care o aveam în zona toracică ar fi găsit loc să iasă din mine pulverizându-mi sternul și coastele. După 3 ore de plâns, aveam pleoapele de parcă mă înțepaseră viespiile, mă durea burta și îmi venea să vomit dar am reușit să mă opresc un pic, cât să mă bag în așternut și să dorm vreo 40 de minute. Când m-am trezit, nici nu am apucat să deschid ochii, că deja plângeam iar. Am reușit într-un final să mă opresc, să realizez că nu mai am nicio presiune în cutia toracică, deci reușisem să potolesc toată durerea aia de suflet. Bun. Mi-am tot dat cu apă rece pe ochi ca să arăt măcar un pic a om, am mâncat ceva și am ieșit în oraș. Evident că abia mă târam, dar mereu o plimbare îmi face bine și chiar era o zi frumoasă. Când am obosit de umblat, mi-am luat niște dulciuri, le-am mâncat pe o bancă din parcul cu monumentul țeapă din Piața Revoluției și mă bucuram că îmi mai revenisem, chiar îmi era bine. Stăteam eu pe net și brusc, display negru. Telefon mort, deși tocmai văzusem că mai aveam 67% baterie. Orice i-am făcut, nu mai merge. Pe 29 august se făceau 2 ani de când îl luasem și mi-am amintit ce spunea un coleg al meu, că electronicele ți se strică exact cu câteva zile înainte sau după perioada de garanție. Într-o zi în care m-am trezit iar cu gândul că încă n-am murit, în care am plâns până am zis că îmi dau mațele, am rămas și fără telefon. Mâine trebuie să-mi cumpăr altul și nu mai pot de drag cu gândul la ora aia în care stau și bibilesc la el și îi fac toate setările.

Indiferent cât ar fi de greu, chiar dacă ni se strică telefonul, dacă avem probleme cu banii, dacă aflăm vești rele și plângem, dacă ne lovesc ghinioanele, un lucru e cel mai important: să fim sănătoși. Nimic nu e mai rău decât să fii bolnav. În 2020, când am căzut pe scări și au urmat 6 luni de șchiopătat cu piciorul drept, a fost rău. Durerile, hematoamele, recuperarea, un chin. Abia acum mi-am revenit complet și îmi ziseseră ortopezii că în 2 ani îmi revin. Când ajungi cu salvarea la spital, cum am ajuns eu atunci, îți dai seama ce căcat e că ți s-a stricat telefonul sau că s-a inundat casa. Oricât ar fi de greu, oricâte mizerii mi-ar face alții (pentru că am pățit nasoale luna asta), contează că sunt sănătoasă. Parcă văd că mâine îmi cade vreun balcon în cap și se termină și singurul meu motiv de optimism. Orice ar fi, gândiți-vă că nu aveți vreun diagnostic de tumoră, de boală incurabilă, aveți mâini, picioare, creier, ochi. Eu acum las baltă orice grijă și mă concentrez pe moralul meu ajuns dubios de jos. Fac calcule, mă gândesc cum naiba în iunie eram cel mai fericit om și acum plutesc pe marea depresiei. Sănătatea mea e pe primul plan. Orice s-ar mai întâmpla, trebuie să plutesc și să nu mă scufund, până ajung la mal. Faptul că azi am plâns atât, m-a ajutat să mai eliberez și din gândurile negre, chiar mă simt mai relaxată. Permiteți-vă să plângeți de câte ori simțiți nevoia pentru că, în mod inexplicabil, ajută enorm. Uite, după o perioadă fericită a vieții, se poate să-ți cadă în cap tot felul de rele. Să ajungi brusc de sus, jos, te zdruncină atât de tare, încât ai ceva de muncă pentru a restabili echilibrul. Dar cel mai important e să fim funcționali. Pentru nimic în lume nu vă lăsați să ajungeți atât de jos încât să vă fie afectată sănătatea. Poate că spun niște truisme, oricine știe asta dar uneori ești atât de copleșit de valuri, încât uiți să dai din mâini și te scufunzi. Lumea asta are nevoie de noi sănătoși iar dacă suntem bolnavi și nefolositori, ne dă cu piciorul ca unor gunoaie. Stand and fight.

Azi îmi tot veneau în minte două versuri din Viața complicată cu Pasărea Colibri: Stai drept și fă-i față/ I-o atât de complicată viață. Îi tot auzeam vocea lui Pittiș și mi-am amintit cu drag și cu nostalgie de el. Și îl mai auzeam și pe Tankian cu Such a lonely day/ And it’s mine/ The most loneliest day of my life/ Such a lonely day/ Should be banned/ It’s a day that I can’t stand. Nu sunt un om perfect. Momentele mele bune sunt minunate și cele grele sunt un iad. Aș vrea să fiu un om perfect dar nu-mi iese. Spunea Sadhguru odată că nu oricine poate face depresie iar dacă mintea ta a avut capacitatea de a te duce până la depresie, profită de capacitatea ei de a te duce mai sus decât pot ajunge mințile altora. Îi mulțumesc minții mele care se bucură la un nivel pe care doar ea îl înțelege dar ce mă necăjește când se întristează și sunt on the edge! Sunt un om hipersensibil și, de fiecare dată când trebuie să recunosc asta, mă simt de parcă ar trebui să recunosc că am o boală incurabilă sau un handicap de care mi-e jenă. Uneori mi se pare amuzant că ar trebui să mă bucur la gândul că ar veni Isus a doua oară, că am ieși din morminte și ne-am reîncepe viețile. Pe mine nu m-a întrebat nimeni dacă vreau înapoi un corp de 1.57 metri și o minte dusă cu sorcova. De 40 de ani mă zbat cu ele prin lume. Să le recapăt pentru veșnicie? E deznădejde, nu bucurie.

Încă simt nisip în ochi de la cât am plâns azi, îmi cade capul pe laptop, de oboseală, și mâine trebuie să merg să-mi cumpăr telefon. Am picioare ca să merg la magazin. Always look on the bright side of life. Dar până mâine, nu se știe. Nimic nu e garantat. Poate că, după căderea din avion, sunt deja aproape de pământ și mâine ar fi marea coliziune.

%d blogeri au apreciat: