Relaxare de septembrie

N-am murit, încă sunt, mă aflu și exist. Nu intenționasem să fac vreo pauză de scris dar canicula prelungită mi-a lichefiat creierii, devenise insuportabil și nu mai aveam chef de ceva. Eu n-am aer condiționat și simțeam că nici psihic nu mai rezistam la atâta căldură, zi după zi. Apoi alergia la ambrozie. De 3 săptămâni mă stoarce de puteri. Pastile, picături, trezit noaptea cu nas înfundat, încă puțin mai e și simt că mai rău ca anul ăsta nu mi-a mai fost vreodată. Mă gândeam azi cu nostalgie la noiembrie. Ah, noiembrie, luna în care se termină toate polenurile și nu mai am de ce să mă tem! Am urcat ieri cu scara la dulapurile de sus ca să pun ceva și, când am văzut decorațiunile de Halloween, mi-au sclipit ochii ca la personajele din desene animate. Încă un piiiic. Că tot a venit vorba de Halloween, intrăm cu avânt în subiectul articolului de azi. Ce făceam eu luni? Mergeam la cimitir cu o prietenă care avea ceva treburi administrative de rezolvat acolo. Stați un pic, că am uitat să vă avertizez: nu va fi un articol macabru, adică încerc să nu fie, dar dacă sunteți thanatofobi sau depresivi, decideți dacă îl citiți. Deci am mers noi la cimitir și a durat ceva să caute mormântul bunicii ei, că nu mai fusese de mult pe acolo. Ea detestă cimitirele, eu mă simt foarte bine în cimitire. Liniște, curățenie, relaxare, te mai detensionezi un pic, când ai în față sute de dovezi că viața e atât de fragilă și trecătoare. Eu stăteam pe o băncuță lângă un mormânt oarecare și amica mea tot căuta printre cruci. Și mi-am amintit cea mai ciudată înmormântare la care am participat vreodată.

Era august 2010. Stăteam cu chirie într-o garsonieră comunistă de la Obor. M-a sunat bunica mea ca să-mi spună că a murit un prieten de familie din București și că vine la înmormântare. Am mers și eu. Nu-l văzusem foarte des, era un domn vârstnic, cam supraponderal și făcuse infarct. Așadar noi la cimitir, vreo 15 oameni, zi frumoasă, caldă și senină de august. Domnul Ion, defunctul în cauză, urma să fie înmormântat în cavoul familiei, de unde fusese scoasă o mătușă care decedase de mult. Asta aflasem pe drum. Ne-am grupat noi cu tot cu preotul, în urma sicriului, ca să mergem cu el spre groapă. Mergeam cu grijă printre morminte, până când am ajuns la locul lui de veci. Cu privirea periferică am văzut că era să dau cu piciorul în ceva de lângă cruce și m-am uitat în jos, ca să văd ce să evit. Era un sac lăsat deschis neglijent, din el ieșeau câteva coaste, se vedea și un femur și, la fundul sacului, pânza se mula pe ceva sferic, o calotă craniană. M-am gândit: „Asta e mătușa.” În momentul ăla am simțit cum mă albeam la față, nu era nevoie de oglindă ca să știu că pălisem complet.

După neobișnuita întâlnire cu mătușa mortului, altă fază care mie mi s-a părut și mai rea. Au început să coboare sicriul în groapă dar nu intra pentru că era prea îngustă față de cât de lat era sicriul. Se gândeau groparii ce să facă. Erau și beți, se clătinau pe acolo ținând frânghiile și căutau soluții. Și a venit unul dintre ei cu o rangă și a început să bată în sicriu. Se auzeau bufniturile alea și noi stăteam înmărmuriți cu toții și ne uitam. Unul, amețit de băutură, era să cadă în groapă peste mort, era grotesc momentul. Văduva se întorsese cu spatele și își pusese mâinile la ochi, era șocată biata femeie. Și am avut eu o revelație de-aia filosofică, cum mortul nu o să mai vadă niciodată o zi atât de frumoasă, cum era ziua aceea, cerul senin, soarele, cum toți vom ajunge într-un moment în care nu vom mai vedea cerul senin și pomii așa verzi și frumoși. Am început să plâng în hohote. Am ieșit în alee, care era alături, și făceam ture plângând de ziceai că o să leșin. Unii se întorseseră spre mine și se uitau nedumeriți pentru că eu plângeam cel mai tare, deși eram cea care îl cunoscuse cel mai puțin dintre toți cei de acolo. Dar eu plângeam așa…cu gândul la moarte în general. Până la urmă au reușit să-l bage în cavou iar noi am plecat la pomană.

M-am întors eu acasă în ziua aceea, încă țineam jurnal pe hârtie, și am filosofat despre sensul vieții, despre cum toți vom ajunge ca mătușa mortului, niște oase într-un sac, etc. Eu sunt pasionată de subiectul efemerității vieții, e ceva la care mă gândesc des. Poate că având atât de des această certitudine, nici nu mă tem de moarte. Plus că experiențele spirituale pe care le-am trăit mi-au dat și mai multă relaxare în perspectiva morții. Dar pentru experiențe spirituale trebuie să aloci timp și să ai deschidere. Zicea prietena mea luni, în cimitir: „Cum să nu fie o problemă că mori? E foarte rău să mori! Nu mai ești, îți putrezește corpul, nu mai ai corp.” Dragii mei, câte vertebre ne-am făcut noi înșine, câte organe, câte gene, câți dinți? Ne-am făcut noi corpul, ca să zicem că e al nostru și că moartea ni-l ia? E un conglomerat de materie care se va dezintegra și se va întoarce la sursă. 60% apă. Se evaporă și își continuă circuitul în natură. Oasele sunt minerale și ele rămân în pământ, de unde au sursa. Nimic nu-i al nostru, nu pierdem nimic. Recunosc, nu înțeleg legarea asta obsesivă de corp. Eu văd moartea ca pe o întoarcere acasă. De fapt, pentru mine chiar va fi o întoarcere acasă pentru că vreau să fiu incinerată și cenușa aruncată în mare. Dar cine știe ce vor decide cei care se vor ocupa de corpul meu după ce mor? N-o să mai am eu putere de decizie. Iar coprul, desigur, nu va mai fi al meu pentru că oricum nu este. Doar mi s-a dat ceva materie, de împrumut, pentru niște ani, ca să umblu prin lume.

De la o vreme chiar mă simt foarte împăcată cu gândul că voi muri. Cred că din cauză că peste 3 săptămâni fac 40 de ani și simt că am cam obosit. Durerile de lombară sunt tot mai supărătoare, părul a albit mai mult, fizic simt că intru pe o pantă unde, la început, coborârea este lentă dar se va accelera și va duce spre moarte. O durere azi, una mâine, o boală azi, una mâine, încă un rid și ajungi să-ți fii ție însuți o povară. Dacă ajungi, evident. Că nici eu nu știu dacă apuc să fac 40 de ani. În 3 săptămâni se pot întâmpla multe. Poate se hotărăsc rușii să ne „denazifice” și pe noi și ne fac o vizită. De murit se moare rapid. Dar să sperăm că nu se întâmplă asta pentru că deja mi-am luat și lumânări pentru tort, sunt pregătită. Apropos de tort, dacă stați în Militari, vedeți că se deschide o cofetărie moldovenească super bună pe Maniu, Dulcinella se numește. Văd acum pe net că pe 22 septembrie au deschiderea. Minunate prăjituri au, ne aducea la job un coleg care stătea în Berceni și acolo e deja de ceva timp cofetăria. Delicioase. Universul știa că vine ziua mea și a zis: „Să fie cofetărie mișto pe Maniu! Mai spre Păcii, așa, ca să fie aproape de Alexandra.”

%d blogeri au apreciat: